O întrebare care răstoarnă paradigme, al cărei răspuns rămâne într-o stare de suspensie în mintea noastră mai mult decât a oricărei alta când este pusă în discuție existența noastră și o întrebare ce colorează în același timp întreaga noastră activitate ca oameni. Este tentant să răspunzi automat cu un „da” la această întrebare din rațiuni sociale, din dorința de a întreține o stare în care te simți protejat sau pur și simplu pentru a completa un gol în mintea noastra. Totuși, unde cedează perspectiva conform căreia există un sens al vieții?

Viața reprezintă proprietatea de a răspunde în mod voit, fie și la nivel rudimentar, la factorii mediului extern. Din start, acest lucru nu se aplică doar oamenilor. Totuși, există un sens intrinsec pentru acest fenomen? Un fel de „se întâmplă așa pentru a …”? Pentru asta trebuie să înțelegem ce este sensul.

Ideea de sens derivă din ideea de importanță. Fie că vorbim despre sensul vieții sau importanța acesteia este aproape același lucru, cu mici nuanțe. Sensul a ceva este determinat de importanța lui sau de motivul pentru care îl ridică deasupra celorlalte lucruri, într-un spațiu intangibil sau intelectual. Începe să se contureze o imagine conform căreia sensul este un construct tipic uman în care intelectul intervine să-și spună punctul de vedere, dar manifestările intelectuale nu singurele exprimări ale ființei umane . Să fie altă parte din noi care știe mai bine cum stau de fapt lucrurile? Cum rămâne cu latura experimentală a ființei umane? Există vreun sens al experienței, al trăirii? Evident, nu, aceasta fiind rezultatul interacțiunii simțurilor noastre cu mediul. Întrebarea „are vreun sens experiența?” este de natură integrativă sau absolută, incorporând doi termeni ce, odată puși cap la cap, descriu întregul ansamblu al activității umane.

Un impact interesant asupra sensului vieții îl are ideea de Dumnezeu, căci dacă totul nu ar fi fost făcut „pentru a…” , atunci nu ar exista un creator care să fi insuflat de la bun început importanță și în același timp sens tuturor lucrurilor, iar astfel domină o existență ce nu are nevoie de un motiv pentru a se manifesta (nu înseamnă neapărat o lipsă de cauza în această existență) . Un fel de „există pentru există” , dacă îmi permiteți o lipsă de sens în exprimare.

În ciuda tuturor definițiilor date despre Dumnezeu este una pe care o consider mai presus de toate și anume că Dumnezeu nu este o ființă, ci un fenomen ce se manifestă atunci când sunt îndeplinite condițiile necesare. Dacă Dumnezeu este „absolutul” , atunci, judecând după întrebarea „are vreun sens experiență?” , Dumnezeu reprezintă punctul în care două extreme se ating sau punctul în care o extremă devine cealaltă, căci doar astfel se pot reprezenta ambele părți concomitent. Cu cât condițiile sunt mai departe de împlinirea lor, cu atât fenomenul numit generic „Dumnezeu” este mai departe de a se manifesta.

Așadar, sensul este un construct ce trebuie întreținut pentru a exista și nu ceva ce apare în mod natural. Poate fi considerat chiar un refugiu atunci când se substituie unei variante raționale cu privire la modul de desfășurare al realității, în starea de negare a acesteia (se găsește sens acolo unde există doar fapte) . Există, totuși, o distincție între sens și scop. Dacă sensul reprezintă un înțeles sau un argument care subliniază importanța a ceva în cauză deasupra tuturor lucrurilor, atunci scopul este ceva urmărit în mod activ, ce implică cheltuieli de energie și folosul timpului.

Un prieten mi-a spus odată: „Dacă nu are rost, atunci ce rost mai are?”  Un adevăr interesant, însă lucrul cel mai de dorit pe care îl poți face este să vezi dacă anticipările tale cu privire la viață se potrivesc cu ceea ce se întâmplă de fapt, căci până la urmă nu te oprește nimeni să faci haz de absolut orice care, și așa, e frumos în sine și care merită experimentat până la capăt. Nu există un sens al vieții, dar există un scop al ei cât se poate de tangibil.