Principala hibă a programelor școlare românești este aceea că niciuna nu ia în considerare nevoile vârstei. Sunt clădite atât de prost, că încep să cred și eu că e la mijloc vreo conspirație – câțiva oameni de sus care au interes să crească generații suficient de frustrate încât să le poți cârmi cu zăhărelul și promisiuni ieftine.

Iată, de pildă, până la 10 ani, copiilor noștri le lipsesc jocul, poveștile, explorarea naturii, muzica, sportul, dansul. Ei fac, în schimb, multe ore de aplicare a unor algoritmi matematici de tipul ecuațiilor de gradul 1, încă de la clasa I. Memorează tabla înmulțirii la clasa a II-a. Tot la a II-a învață ordinea operațiilor. În realitate, acești copii nu au concepte numerice reale, nu știu să descompună numere, să vadă relații între ele, să intuiască simetrii în natură, să estimeze, să aproximeze, să măsoare, să construiască patternuri etc.

Aceiași copii pe care îi văd silindu-se în caiete, se joacă la groapa de nisip cu setea unuia de doi ani, spun povești cu bucuria unuia de patru ani, se supără ca unul de cinci ani. Au un fel de vulnerabilitate emoțională sau infantilism, mult adâncite de nevoi neîmplinite la timpul lor. Li se cere sa fie în clasă alte persoane decât sunt ei în mod natural. Îi scindăm de la cele mai fragede vârste.

Nici profesorii lor nu sunt mai fericiți. Ei știu că au de forțat niste conținuturi mult peste capul elevului mediu. De aceea pocnesc din bici și bat din picior.

Nu e nimic în neregulă cu exercițiile matematice complexe. Nu atât timp cât ele sunt ingerate firesc, în paralel cu satisfacerea celorlalte nevoi. Un învățător bun face jocuri de rol în fiecare zi, fabulează, explorează, desenează, construiește machete, modele, experimentează, merge afară în grădină, se miră, se bucură. Ca să faci asta, fie îți asumi un act de mare curaj și arunci programa națională, fie strângi din dinți și faci ce ți se cere, conștient că participi la un abuz.

Văd părinți care postează cu mândrie câte un copil de cinci ani care face adunări și scăderi. Hm! Nu ăsta e semn de inteligență la cinci ani. E mai mult o marcă a dresajului parental și a mascotizării propriului copil. Dacă profesorii, să spunem, au încă niște constrângeri formale, părinții au toată libertatea să se informeze și să compenseze, hrănind urgent toate nevoile de fabulație, cercetare, joc, exprimare și mișcare ale copiilor.