După 23 de ani de aşa-zisă libertate şi democraţie, oamenii au aceleaşi frustrări. Din ce în ce mai mulţi români au rămas fără locuri de muncă, sunt îndatoraţi la stat şi la bănci, tinerii nu mai văd ţara asta ca pe o perspectivă, chiar dacă au studii superioare, alegând să o părăsească pentru un job sub nivelul lor de studii, dar mai bine plătit, mediul de afaceri este aproape distrus din cauza măsurilor fiscale aberante luate de guvernele postdecembriste, iar viitorul României se arată tot mai sumbru.

Neputinţa de a modifica structura morală a ţării îi constrânge pe unii dintre prietenii mei să spună că “într-adevăr, ţara asta se îndreaptă spre dezastru, dar măcar nu s-a lăsat cu împuşcături ca în 1989”. Gândiţi-vă doar că au trecut abia 23 de ani de la Revoluţie, iar lucrurile merg din ce în ce mai prost, cu toate că promisiunile au fost nenumărate. Imaginaţi-vă doar cum ar arăta România după 50 de ani de republică semi-prezidenţială sau, mă rog, struţo-cămila pe care o numim aşa. Dacă deja după 23 de ani s-a înfiripat în oameni stări de spirit distructive, gândiţi-vă doar sub ce formă vor refula după încă 20 de ani! Nici nu vreau să mă gândesc! Este foarte clar că actuala formă de stat şi-a arătat limitele. Republica nu mai funcţionează sau ar fi putut funcţiona dacă am fi reuşit să găsim o soluţie prin care preşedintele să nu fie un şef părtinitor de gaşcă, cu un mediator între puterile statului şi între stat şi societate.

Aşa că eu vreau să-mi imaginez, chiar dacă poate doar delirez, aberez, elucubrez… dar măcar să fie delirul meu împărtăşit cu voi.

Îmi imaginez ţara asta condusă de un cetăţean fără vicii, educat, manierat, cinstit, sobru şi integru care să urmarească interesul tuturor şi să lase la o parte micile interese personale meschine!

Îmi imaginez un Om de Stat (voi explica într-un articol viitor cum definesc acest concept, aşa că ţineţi aproape), care să-şi depăşească acea condiţie primitivă de om politic şi, indiferent de conjunctura, fericită sau mai puţin fericită, prin care a ajuns în fruntea statului, să-şi asume greutatea unui leadership şi nu plăcerile lui!

Îmi imaginez o Românie condusă de conştiinţă, nu de viscere răzbunătoare!

Îmi imaginez o societate în care familia să fie baza societăţii. nu baza politicului!

Îmi imaginez o societate calmă, dar nu amorfă, pacificată, dar nu amorţită, vie dar nu haotică, lucrativă dar nu bişniţară, în spiritul legii dar nu înţepenită!

Îmi imaginez un stat consensual dar ţinând cont de majorităţi! Un stat stabil şi peste 100-200 sau chiar 500 de ani, aşa cum vedem în ţările puternic dezvoltate!

Îmi imaginez un popor cu speranţe nu numai cu angoase!

Îmi imaginez o naţiune cu istorie, tradiţii şi viitor, dar şi cu deschidere către schimbare, dezvoltare, progres şi … toleranţă !

În imaginaţia mea – probabil naivă sau delirantă – suprapun mai multe clişee statale care au tot fost purtate de vreo 2 veacuri prin Europa contemporană: Republica şi Monarhia!