În dimineața post-protest, lucrurile se văd așa: motivele pentru care s-a ieșit sunt departe de a fi limitate la găunoșenia morală și la lipsa de rațiune penală a celor două proiecte de ordonanță privind grațierea și modificarea Codurilor penale-care sunt, totuși, proiecte, deci încă în dezbatere publică. Nimeni nu crede în kantianismul subit și în redescoperirea bruscă a umanității: nu condițiile proaste din închisoare au fost motivația principală și asta e dincolo de orice intuiție.

– Puține mesaje au concentrat acest mesaj, foarte multe au reiterat marile și micile teme, unele devenite monomaniile noastre sociale. Oricât de antipatic ți-ar fi PSD-ul și ai toate motivele să îți fie, să strigi „ciuma roșie” e un gest cam…dramatic.

-Nu știu câte zeci de mii de oameni am fost, spre deosebire de cei care știu precis să numere ochiometric, eu habar n-am, știu doar că am fost foarte, foarte mulți. Femei, bărbați, copii, câini.

-Prezența lui Iohannis a făcut mai mult rău. Eram cu o prietenă chiar lângă mașina din care a salutat grațios. Piața l-a primit ambiguu: unii au scandat, dar s-a și huiduit. Înțeleg perfect că e o mișcare cu tact politic, dar cred că trebuia să primeze solidaritatea față de protestatari, nu instinctul lui politic. Nu a fost un protest pro-Iohannis, iar dacă operăm cu această simplificare, e periculos.

-Pentru comentariul inept și lipsit de proporții, exagerat și cinic și pentru analogia: protestul de ieri-mineriada, Dragnea ar trebui să își ceară scuze public și să își facă un mic harakiri politic, chiar dacă asta înseamnă să-l lase pe Grindeanu să își asume funcția. Sau măcar să-l lase să vorbească.

-Tăcerea tenace a celorlalte partide politice e deja anecdotică, ascunde, de fapt, multă anxietate.

-Altfel, ca în orice soi de mobilizare, rămâne gustul ambiguu al unui eșec individual dat de modul în care participarea a fost distorsionată. Și rămâne nevoia explicației. Așa se întâmplă, însă, după aproape orice protest. Simți nevoia unei delimitări. E mai bine, însă, să simți nevoia unei delimitări decât să simți vina de a nu fi fost acolo. Nu o să mă delimitez, însă, de oamenii lângă care am mărșăluit ieri, de bunele rațiuni care i-au scos din casă când puteau să stea la un ceai și să îl vadă pe Dragnea în toată antisplendoarea lui proaspăt-întoarsă de la învestire, de copiii în costumele de ski care nu știu ce înțelegeau din „ciuma roșie”, sper doar că nu se vor striga așa la școală, de oamenii care încă mai cred- vorba neurochirgului- că există șanse să ne facem bine. Ca Stat, evident, că la nivel individual, stăm neașteptat de bine.