Asimetria Timpului

Timpul reprezintă unul dintre subiectele cel mai intens dezbătute și analizate în domenii cum ar fi fizica, religia și filozofia. Cele trei discipline oferă explicaţii mai mult sau mai puţin satisfăcătoare cu privire la originea, sfârşitul și modul de manifestare al acestuia. Încă din preistorie oamenii clasificau apariţia evenimentelor folosind numerale ordinale (primul, al doilea, al treilea etc), calendarele, ceasurile și fenomenele astronomice.

Indiferent de abordarea noastră înspre înţelegerea acestui fenomen, nu se poate exclude existenţa factorului Timp din modul de percepere al realităţii, datorită clasificării automate a evenimentelor de la trecut, la prezent și viitor. Conform modelului propus de Parmenide în secolul al V-lea în Grecia, timpul si mişcarea sunt o iluzie. Această idee nu se suține însă, deoarece, conform principiilor fizice, orice schimbare a poziţiei (din punctul A în punctul B) presupune o schimbare a vitezei într-un interval de timp sau invers (distanţa =  viteza * variaţia timpului). Schimbarea poziţiei unui mobil are consecinţe ușor vizibile asupra mediului, deci şi părţile constituente ale acestui fenomen, respectiv viteza și timpul (pe parcursul căruia se manifestă) sunt de asemenea de necontestat.

Pentru a elimina toate îndoielile cu privire la existenţa timpului și a teoriilor filozofice romantice, o altă teorie propusă de J.McTaggart (și nu numai) într-o lucrare din 1908, numită „The Unreality of Time”, susţine că timpul este o iluzie, deoarece fiecare eveniment are proprietatea de a se fi petrecut și de a nu se fi petrecut în acelaşi moment. (de a fi proiectat în viitor-de a nu se întâmpla, transpus în prezent-de a se întâmpla şi terminat în trecut-de a se fi întâmplat). Cu toate acestea, faptul că un eveniment trece prin această succesiune nu înseamnă că efectele lui nu sunt concrete și că au implicaţii profunde chiar asupra altor evenimente, deci trăsătura „iluzorie”  a timpului nu poate fi dată de natura evenimentelor ce se desfășoară în el (fie ea şi iluzorie).

A nega existența timpului (atemporalitate) presupune renunţarea la secvenţialitate, deci renunţarea la ordine. Ordinea este un concept matematic intrinsec realităţii noastre (aşa-numitele numere fundamentale „phi”=1,618…, „pi”=3,14159… etc. stabilesc o ordine precisă în Univers, alcătuind fabrica acestuia.)

Printre explicaţiile de bun-simţ cu privire la timp și la originile acestuia, fizica oferă modelul newtonian (clasic) şi modelul relativist, alături de aşa-numitul model cuantificat al timpului şi de „Săgeata timpului”.

Începând cu sfârşitul: „Săgeata timpului” este un concept fizic ce atestă faptul că timpul parcurge în mod natural un traseu de la trecut (inflexibil şi imuabil) la viitor. Acest concept nu exclude călătoriile în timp conform fizicienilor ( deși sunt sceptic). Este imposibil ca evenimentele, fără a lăsa o „urmă”, să aibă vreun efect asupra realităţii. Fără trecut nu poate exista viitor. În cazul în care timpul nu ar exista, aşa cum susţin nişte filozofi grăbiți, s-ar încălca legea cauzei și efectului, deoarece viitorul este un efect al trecutului ( cauză). Un prezent continuu, lipsit de cele două capete ale spectrului, respectiv trecut şi viitor, nu este viabil pentru realitate şi Univers.

Modelul lui Newton (clasic) prezintă un timp comun, de sine stătător, absolut (ceasul bate la fel în tot Universul) ce se pliază destul de bine pe fenomenele noastre din viaţa de zi cu zi. Însă acest model al timpului a dat greş în secolul al XIX-lea atunci când înţelegerea timpului de către fizicieni, în legătură cu ramuri ale fizicii cum ar fi electricitatea și magnetismul, nu mai era la îndemână. Nu sunt multe de spus aici.

Modelul relativist (einsteinian) presupune un timp ce este în strânsă legătură cu spaţiul (cele două nu mai sunt separate). Acest concept de timp este determinat și legat de un observator și de percepţie, iar măsurarea lui se face cu diverse instrumente în varii situaţii. Pentru înţelegerea acestui fenomen, imaginaţi-vă o navă spațială ce are un ceas şi un echipaj la bord ce zboară cu viteza luminii. Un observator staţionar de pe Pământ ar vedea nava spaţială plată, iar ceasul dinăuntru mișcându-se foarte încet în comparaţie cu altul de pe Pământ. (Iar cei din navă ar vedea ceasul mișcându-se la viteza normală, deoarece au toţi aceeaşi viteză înăuntrul navei). Evident, cei de la bord ar vedea totul trecând cu viteză extraordinar de mare. Cu alte cuvinte, timpul nu este uniform sau acelaşi în diferite regiuni din Univers. Timpul, după cum observăm, este dependent de viteza mobilului. Timpul este, de asemenea, unul dintre rezultatele Big-Bang-ului, formându-se odată cu spaţiul.

Modelul cuantificat al timpului

Ideea unei structuri discrete, definitorie, a timpului, nu este nouă în fizică. În modelul cuantificat al timpului, deci în zona fizicii cuantice, există o unitate de măsură fundamentală a timpului (o particulă ce nu mai poate fi divizată) care, cu toate că nu este recunoscută deoarece nu se poate explica deocamdată experimental, este cea mai pertinentă explicaţie pentru apariţia şi manifestarea timpului. Se numește „cronon” (engl. Chronon), iar grupurile de crononi definesc un câmp ce reprezintă însuși timpul. Timpul este, deci, o fluctuaţie în acest câmp sau modificarea crononilor constituenţi, în urma apariţiei unui eveniment. Ce înseamnă eveniment? Cum definim că „ceva a avut loc”?

Părerea mea, separată de orice alt bias este: un eveniment este definit prin schimbarea poziţiei unui mobil, respectiv schimbarea distanţei. Schimbarea poziţiei a ceva este determinat de variaţia vitezei acelui ceva într-un interval de timp. Din nou, așa cum ştim, distanța = viteza*variaţia timpului (odată cu creşterea variabilelor apare o schimbare mai mare a poziţiei, a deplasării), numai că de data aceasta timpul este în directă legatură cu viteza, deoarece schimbarea vitezei reprezintă, în același timp cu schimbarea poziţiei particulei, un eveniment. Astfel, fac următoarea afirmaţie: deoarece crononii sunt elementele constituente ale timpului la nivel cuantic, iar modificarea lor sau actualizarea lor rezultă în fluctuaţii în câmpul constituit de aceștia (timpul) în urma apariţiei unui eveniment, respectiv în urma schimbării vitezei unei particule şi în efect schimbarea poziţiei acelei particule, atunci dacă viteza tuturor particulelor din Univers este 0, deci accelerația este 0, timpul nu există deoarece crononii nu înregistrează schimbări ale stării de mișcare a particulelor. În altă ordine de idei, dacă viteza tuturor particulelor din Univers este constantă atunci timpul, de asemenea, nu ar exista. Existenţa timpului este datorată tocmai acestor „observatori discreţi” ai variaţiei stărilor de mişcare (ale vitezei) ale particulelor. Cu alte cuvinte, dacă acceleraţia tuturor particulelor este 0, fie din constanţa vitezei sau absenţa ei, timpul încetează să existe, deoarece nu se înregistrează modificări ale crononilor. Această actualizare trebuie să se facă la nivel universal pentru toti crononii. Cu alte cuvinte, dacă un cronon înregistrează o variaţie în starea de mişcare a unei particule, atunci restul (crononilor, câmpului) se actualizează automat conform aceluia. Informaţia pe care o posedă crononii, deci toate actualizările ce s-au petrecut în legătură cu aceştia, reprezintă trecutul (sau o„urmă” a acestuia) sau totalitatea evenimentelor ce au dus la modificarea acestora. Unitatea de măsură pentru Univers ar fi, în concluzie, evenimentul. Teoria unui prezent continuu ar fi infirmată de informaţia înregistrată de crononi. Aşadar, de ce trece timpul?Timpul nu „trece”, ceasurile merg pe baza bateriilor şi nu indică vreo „trecere” a timpului, ci doar, cel mult, mişcarea secundarului acestuia.

Timpul Universal s-ar putea determina prin măsurarea „vârstei” crononilor, respectiv a numărului de schimbări suferite de aceştia.Timpul, mai bine zis, se actualizează. Dacă crononii nu ar fi înregistrat variaţia vitezei sau dacă nu ar fi fost o structură discretă a materiei care să contorizeze evenimentele (variaţia poziţiei, implicit a vitezei particulelor/corpurilor),atunci evenimentele, conform definiției date anterior, nu ar fi fost înregistrate/stocate şi deci trecutul nu ar exista cu efectele sale aferente. Cu toate acestea, vedem efectele lui, deci acesta există. Interacţiunea între crononi rezultă în existenta unei forţe de nivel cuantic numită timp. Forța aceasta, mai exact interacţiunea dintre crononi (fluctuaţia în câmpul lor) este reacţiunea schimbării vitezei particulei.

pe scurt : Variația vitezei este variația timpului.

Surse: http://samvak.tripod.com/time.html