Au apărut, în perioada asta a examenelor, zeci de voci care acuză absurditatea subiectelor și irelevanţa punctajelor în raport cu ce ar conta, cu adevărat, în formarea unui elev. Citim cu toții asta și aprobăm înțelept de pe poziția observatorului.
Alta este, însă, realitatea în teren. Dacă aveți ocazia să stați pe la ușile școlilor zilele astea, uitați-vă la toți părinții și profesorii în așteptare! Pentru ei nu mai contează nimic din filozofia competențelor și a formării relevante. Sunt toți absorbiți în vârtejul absurd al promovării și mândri de notele mari ale copiilor lor.
Energia care ar trebui să aducă schimbarea stă încă, teoretic, în câteva voci furioase din mediul online. Ei i se opune una cu mult mai închegată și oarbă: cea a miilor de părinți care se bucură de succesul copiilor lor, chiar și pe niște subiecte aberante care nu măsoară nimic important.
Algoritmii noștri de promovare a copiilor sunt mașinării construite după tehnologii depășite de două-trei generații. Ele încă merg, exact ca daciile vechi pe drumurile de țară. Ajung cu toții până la urmă undeva, în vreun liceu sau altul. Părinții lor nu mai au timp să militeze pentru valoare. Își împing copiii cu ochii închiși – nu au ce face – în pâlnia care scuipă încă absolvenți și premianți. Realitatea e că toți se bat pentru maxim o clasă selectă la cel mai bun liceu din localitate, cu cea mai bună încadrare posibilă, unde fiecare profesor se va simți argat pe moșia materiei lui, va da din bici și va cere toceală pentru note de trecere.
Nu acuz părinții. Sistemul e mai apăsător decât puterea voinței lor. Aș vrea numai să nu îi mai văd bucurându-se atât, validând inconștient o prostie națională. Să nu mai văd atâta sărbătoare și felicitări pentru ritualuri de trecere către trepte din ce în ce mai absurde.
