Amintind cunoscutul proverb care zice că “în dragoste şi război totul e permis”, eu aș completa zicând că în politică nu doar că e permis, dar e și necesar să se încalce regulile. Desigur, nu susțin oligarhia, dar cred că trebuie să demontăm acest paravan oarecum naiv în spatele căruia ne ascundem când vorbim despre politică și istorie. Avem adesea tendința de a idealiza personaje istorice (e.g. Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare etc.), și riscăm să pierdem imaginea de ansamblu atunci când privim lumea dintr-o perspectivă distorsionată, care ne traduce realitatea într-o notă mai ușor de acceptat. În realitate însă, în politică [și război] oamenii nu apelează mereu la metode ortodoxe pentru a obține puterea [sau a dezamorsa o situație periculoasă]. De fapt, în acest context nici nu mai putem jongla cu termeni precum “bine” și “rău”, doar dacă ne referim la binele unui anumit grup, respectiv dauna altuia – și așa cădem în relativism moral.
Friedrich Nietzsche zicea în “Știința voioasă” că “acolo unde întâlnim o morală, găsim și o ierarhie a instinctelor și acțiunilor omenești”¹. În fond, ceea ce consideră o comunitate a fi moral este ceea ce respectiva mulțime cataloghează drept “comportament folositor”, benefic atingerii unui anumit țel comun. Mergând mai departe, putem împărți moralitatea în “moralitatea sclavului” și ”moralitatea stăpânului”. Prin urmare, am putea asemăna mulțimea cu o turmă de oi ce privește spre vulturii care atacă periodic colectivul. Astfel, mulțimea va cataloga acțiunile vulturilor drept dăunătoare sau “rele” când aceștia își vor exercita voința de dominare (sau voința de putere) asupra lor. În fine, în funcție de interesele personale ale “vulturilor”- precum observă și Dorian Furtună în cartea sa intitulată “Homo aggressivus”-, deseori “în politica mare, viciile au proprietatea de a fi virtuți.”² În alte cuvinte, răul pe care ți-l provoc ție poate să reprezinte binele (salvarea) meu – sau al tribului (poporului) meu.
Mai departe, Dorian Furtună explică cum “Leadershipul tribal este cât se poate de actual și în timpurile noastre și foarte mulți dintre liderii politici de anvergură își datorează succesul războiniciei și ambițiilor neînfrânate. În statele cu un regim autoritar, din Africa, Asia sau America Latină, numai prin asemenea mod de a face politică a fost posibilă obținerea și menținerea puterii. Dacă ne gândim obiectiv, înțelegem că adeseori mediul politic ostil impune un comportament agresiv și manipulator. Să ne gândim de câte ori în cursul istoriei vreun lider bonom era înlăturat din cauza uneltirilor altor lideri, care nu aveau scrupule, acționau mai cinic și mai impertinent.”³.
Așadar revenind la ceea ce am afirmat la început, vedem cum regulile nu se aplică politicienilor și războinicilor [decât poate dacă vorbim despre regulile din “Arta războiului”]. Dar să ne întoarcem la vulturi și turma de oi: care ar fi justificarea comportamentului liderilor (vulturilor) – sau de ce nu se opresc războaiele? Nietzsche ar zice probabil că este în natura omului superior să-și dorească să conducă, iar la nivel înalt, vulturii își crează singuri legi [morale]. De fapt, probabil aici este și problema: legile morale fiind mai degrabă ceva artificial (create de om), contravin unui anumit impuls natural de a-i subjuga pe cei mai slabi. Pe de altă parte, psihologul american David McClelland afirmă că persoanelor implicate activ în luptele ierarhice le este proprie o stare psihologică numită „necesitate de putere” („need for power”).4
În fine, am putea zice că există și o a treia categorie, cumva reinterpretând un pasaj popular pe care-l găsim în „Politica” de Aristotel, unde regăsim problema celui ce nu se încadrează în societate. Pentru Aristotel, omul care nu „poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori o fiară, ori un zeu.”5Și ceea ce-l definește pe acest tip de om este în mod paradoxal poate atât o gândire mai profundă, mai contemplativă, cât și o fire mai rebelă. Aceste caracteristici îl determină se se depărteze cumva de acest joc politic barbar, întocmai datorită faptului că observă bine simplitatea arhaică a mecanismelor politice și a leadershipului tribal. I-am putea atribui acestui om imaginea filosofului, a cinicului ori a nihilistului, ori am putea zice că sunt simpli observatori ai unui joc barbar, sau niște anarhiști.
Totuși, mergând mai departe cu „investigația”, Dorian Furtună observă o trăsătură comună liderilor (politicieni, interlopi, militari etc.), și anume Sindromul dominanţei fără frică (Fearless Dominance Syndrome). El explică mai departe fenomenul: “ Acest sindrom este propriu pentru liderii interlopi, pentru unii lideri militari, dar şi pentru destui politicieni şi businessmani. Capacitatea lor de a merge la risc depăşeşte media pe populaţie şi pare nebunatică, însă în situaţii critice ea poate avantaja foarte mult în competiţia politică. Există lideri politici la care această trăsătură este bine evidenţiată. A demonstrat-o, bunăoară, John Kennedy în timpul crizei cubaneze.”6 Observăm aici cum o trăsătură pe care instinctiv am cataloga-o drept “viciu”, poate deveni un atu. Ba mai mult, “Necesitatea de putere este, de regulă, înlănțuită cu un caracter asertiv și ofensiv, fără de care puterea e greu de obținut. Fondatorul securității sovietice și unul dintre liderii regimului bolșevic, Felix Dzerzhinsky, numit și „Cel de Fier” („Железный”), spusese la un moment dat că „pentru a fi bun, trebuie să fii crud”. Acest stil de gândire și de manifestare, pe care l-am putea numi leadership tribal, a fost de multe ori de succes. Judecând după biografia celor mai marcanți eroi naționali din istoria tuturor popoarelor, antici, medievali și contemporani, ne dăm ușor seama că nu le-a fost defel străină ferocitatea și apetitul pentru luptă, chiar dacă astăzi ne sunt prezentați într-o lumină idealizată.”7
Dorian Furtună oferă exemplul temperamentului lui Ștefan cel Mare, care deși e adesea prezentat într-un mod idealizat, a fost totuși caracterizat drept “mânios şi degrabă a vărsa sânge nevinovat”, ajungând la concluzia că putem avea „toate temeiurile să presupunem că în lipsa acelui stil de conducere, voievodul nu și-ar fi împlinit domnia.”8 Cert este că există o sumedenie de exemple cu lideri “vicioși”, ce datorită temperamentului lor, au reușit adesea să conducă poporul în direcția bună (să-i salveze). Totuși, la scară mai largă, pe termen lung, acest mod de abordare s-ar putea să fie dăunător dacă ne raportăm la lume ca întreg – adică dacă nu percepem lumea drept un complex de “triburi” rivale. Și poate într-un sens, această “genă egoistă”; acest mod cumva egoist de a ne raporta la interacțiunile dintre oameni și/ sau”triburi” poate fi una din cauzele pentru care războaiele nu se opresc.
În ceea ce privește violența, instinctele, competiția și alte lucruri caracteristice omului, Dorian Furtună, etolog, doctor în biologie, scriitor și trainer, oferă explicații mult mai elaborate în cartea sa “Homo aggressivus” (pe care v-o recomand cu căldură), răspunzând astfel la întrebări precum “de ce nu se opresc războaiele și violența”.
Cartea poate fi achiziționată accesând linkul de mai jos:
http://www.elefant.ro/carti/carti-de-specialitate/stiinte-umaniste/stiinte-sociale/homo-aggressivus-de-ce-nu-se-opresc-razboaiele-si-violenta-262818.html
Articolul lui Dorian Furtună: http://goo.gl/1e3819
1. Friedrich Nietzsche- Știința voioasă, Ed. Humanitas, București 2006 , p. 132
2. .Dorian Furtună – Leadershipul tribal: cum în politică viciile devin virtuti
( http://dorianfurtuna.com/instincte/leadershipul-tribal-cum-in-politica-viciile-devin-virtuti )
3.Ibidem
4.Ibidem.
5.Aristotel- Politica, p. 6
6.Dorian Furtună – Leadershipul tribal: cum în politică viciile devin virtuti ( http://dorianfurtuna.com/instincte/leadershipul-tribal-cum-in-politica-viciile-devin-virtuti )
7.Ibidem
8.Ibidem
