Așa ceva nu există, cum nu există nici băsism.
Există însă puțini oameni de stat, care au mișcat țara asta în bine, și mulți oameni simpli, normali, prea mult timp batjocoriți de funcționari, politicieni, guvern și parlament dar care, privind la puținii oameni de stat post-decembriști, au sperat și încă mai speră că România se poate face bine.
După 1989, oamenii de stat încap pe degetele de la o mână iar dintre cele cinci degete, două sunt rezervate pentru Traian Băsescu și Monica Macovei. Eu m-aș limita la cei doi, dar azi mă simt generos și las să treacă de la mine încă trei (asta ca să facem cele cinci degete, cu toate că mie nu-mi vin în minte încă trei).
Cei care speră la o țară mai bună au fost mulți, foarte mulți, ba cred că am fost toți. Azi nu mai sunt(em) așa mulți pentru că oamenii de stat care ne-au dat speranța au fost puțini, foarte puțini. Cum spuneam, pe degetele de la o mână.
Cei care nu mai speră (sau sunt atât de dezamăgiți încât nu mai îndrăznesc să spere) au văzut că mai toate partidele sunt la fel, vorbesc frumos despre țară dar țara le este în stomac și buzunare, vor justiție pentru toți dar numai din gură și în niciun caz pentru ei, spun că vor binele celor mulți dar cei mulți sunt prietenii lor, vorbesc de profesionalism, morală, principii și valori dar le promovează la doi metri sub pământ.
Cei care încă mai speră, de ce mai speră? Tocmai pentru că o mână de oameni au arătat că se poate, că România se poate face bine, că există speranță.
Așa și cu mine. Nu sunt nici băsist, nici macovist. Sunt eu și atât, unul dintre cei care își doresc și care speră să trăiască într-o țară normală cu numele România. Iar speranța mea se leagă de Monica Macovei.
De ce?
Am văzut și am trecut prin multe nedreptăți (cu unele m-am luptat, în fața altora am zis pas), politicul m-a dat la o parte de nu știu câte ori ba pentru că eram prea tânăr, ba pentru că nu aveam grămezi de bani, ba pentru că nu aveam experiență managerială, ba pentru că nu-mi țineam gura și spuneam ceea ce gândesc, ba pentru că întotdeauna m-am simțit mai bine lângă omul de pe stradă și nu lângă șmecheri, ba pentru că nu m-am lăsat călcat în picioare, ba pentru că am ținut și țin la niște principii. Desigur, am și greșit. Una peste alta, am văzut destule până la 37 de ani.
În toată perioada asta, politicul aducându-mi mai multe dezamăgiri decât realizări, am ajuns la concluzia că dacă oamenii care vor să miște lucrurile în bine stau pe bară, atunci țara asta nu se mai face bine niciodată și n-o să mai apuc să trăiesc în România normală.
Și am mai învățat ceva. Să mă uit la ce face (sau a făcut) omul, la ce spune omul (mai ales la diferența dintre ce spune și ce face) și apoi la cum se prezintă omul (de fapt, rar mă uit la prezentare), exact în această ordine.
Monica Macovei a făcut ca România de azi să fie mai curată și mai bună. Sigur, mai e mult până departe. Dar gândiți-vă cum arăta România fără justiția reformată de Monica Macovei, fără DNA.
Justiția funcționează de la Macovei încoace, DNA este singura instituție care vindecă țara de cancerul corupției. Sunt politicieni (cam toți) care n-au făcut nimic în viața lor.
În numai doi ani (2005-2007) Monica Macovei a creat mecanismele care astăzi reprezintă antibioticul României la corupție. Adăugăm faptul că a fost cel mai activ europarlamentar român iar pentru mine este suficient, n-am nevoie de mai mult.
Este suficient să pun umărul la o construcție, fie că este civică, fie că este politică, alături de unul dintre puținii oameni care vindecă România.
Pentru că oamenii care speră trebuie să fie mulți, din ce în ce mai mulți.
Și pentru că vreau să-mi trăiesc restul vieții într-o Românie curată și normală.