La școală am învățat că a fost “luceafărul poeziei românești” și că a murit de sifilis sau delirium tremens, adică mai mult nebun decât sănătos. Două concluzii prea comode, incomplete și nedrepte, care îngrămădesc, intenționat sau nu, un colos într-un borcan murdar.

În primul rând, să afirmi despre “românul absolut”, așa cum îl denumea un alt mare român, Petre Țuțea, că a fost luceafărul poeziei românești și atât, este nedrept. Sigur, de ce să nu ne mulțumim și să nu-l limităm pe Eminescu la acest superlativ, până la urmă foarte corect, dedicat fascinantei și fabuloasei sale creații poetice? Pentru simplu motiv că nu este suficient, pentru că este exact ca și cum te-ai uita doar la baza unui stejar secular fără a ridica privirea spre coroană.

Fără doar și poate Eminescu a fost poetul poeților, un cadou trimis de bunul și milostivul Dumnezeu pentru trasarea de noi limite, până astăzi de neatins, ale limbii și literaturii române, pentru alinarea sufletelor și înălțarea cugetelor cu cele mai frumoase poezii românești, dar a fost și o voce ca un tunet în direcția retrezirii spiritului unionist post-pașoptist, un cenzor al vremurilor sale politice mai dur ca diamantul, un adevărat om de stat care și-a manifestat statura statală doar ca jurnalist.

Pentru o bună perioadă de timp poetul a îmbinat poezia cu jurnalismul mai mult de nevoie, decât de voie, însă din momentul când a simțit că latura jurnalistică a vieții sale devine o datorie de apărare a identității poporului român, a granițelor Daciei Mari și a românului de rând în fața abuzurilor politice guvernamentale, a lăsat poezia pe planul doi și s-a concentrat total pe campaniile sale politice de presă. Eminescu lasă în urmă campanii fabuloase, adevărați “luceferi” jurnalistici, lupta cu condeiul ca și cu o armă de foc împotriva răpirii Basarabiei de sud de către Imperiul țarist, limitarea emancipării evreilor, răscumpărarea căilor ferate la suprapreț, controlul cursului românesc al Dunării ca troc pentru liniștea europeană a României dar mai ales atacul constant la adresa liberalilor corupți ai lui Ion C. Brătianu (acel mare Brătianu căruia astăzi i se închină liberalii era făcut praf de Eminescu) sunt câteva dintre temele care odată parcurse, te fac să nu mai poți distinge care dintre “luceferi” a
fost mai mare, cel al poeziei sau cel al jurnalismului.

A vorbi despre luceafărul poeziei românești și a anula total jurnalismul eminescian este o veritabilă hulă îndreptată împotriva lui Mihai Eminescu, pentru că, “luceafărul poeziei românești” este deopotrivă și “luceafărul jurnalismului românesc”. Oricine parcurge articolele sale îşi va pune cu certitudine întrebarea: când a mai avut timp pentru poezie? Pentru cine îi parcurge poezia, se naşte aceeaşi întrebare, însă în sens opus: cum a mai putut oare produce şi altceva?

Jurnalismul eminescian este obligatoriu de parcurs de jurnaliști și politicieni. De jurnaliști, pentru că el pune bazele deontologiei profesionale care nu exista în zona jurnalismului post-pașoptist și care abia dacă mai există în România zilelor noastre. Este primul și probabil singurul jurnalist care a scris la ziarul unui partid politic și căruia nici un lider al acelui partid politic nu îndrăznea să-i spună ce să scrie. Ba chiar tremurau în fața lui știind că, oricând, dacă îi sugerau să o lase mai moale sau băteau palma cu puterea, erau spulberați jurnalistic de Eminescu. P.P. Carp, Titu Maiorescu sunt doar doi dintre conservatorii care au fost șchifuiți în coloanele ziarului “Timpul”, în timp ce Alexandru Lahovary, alt mare conservator, a fost umilit cu un “tată-teu nu știa nici bine românește, ce-mi tot cânți tu de românism”. Jurnalismul eminescian trebuie însușit de politicieni, pentru că Eminescu ține adevărate lecții despre ce înseamnă iubirea de țară și cum să îți servești țara dintr-o funcție publică.

Cu Eminescu nu mergea cu vrăjeala. Erai curat sau corupt, erai în slujba oamenilor sau a camarillei de partid, erai profesionist sau formă fără fond, te recomandau studiile și faptele sau îngroșai tagma cumularzilor, puneai interesul național pe primul loc sau era vai și amar de imaginea ta publică.

Eminescu a fost omul providențial care a transformat un ziar mediocru, în cel mai citit ziar al momentului, un mare formator de opinii, capabil să pună presiune și să genereze inclusiv demisii guvernamentale. Într-un cuvânt, pe cât de genial a fost ca poet, pe atât de genial a fost și ca jurnalist. Pe cât de “luceafăr” a fost ca poet, pe atât de ”luceafăr” este ca jurnalist.

Bine era dacă totul s-ar fi oprit aici, pentru că oricât am zice noi că sifiliticul Eminescu, așa cum ne-a fost prezentat la școală, nu reduce din caracterizarea sa de ”luceafăr” al poeziei și jurnalismului, zicem degeaba.

Multidimensionalitatea sa genială, este, la fel de nedrept, umbrită de așa-zisul final sifilitic. Ori Eminescu nu a avut sifilis și nici de delirium tremens nu a suferit și murit. A experimentat anumite simptome ale maniei-depresive, simptome pe care mulți le experimentăm în cotidian fără a fi internați la balamuc. A avut ghinionul, unii spun ghinion premeditat, de a fi internat în mod abuziv la ospiciu dar și mai marele ghinion de a fi tratat necorespunzător de o boală de care nu suferea. Eminescu a fost tratat de sifilis cu mercur injectabil, în condițiile în care el nu suferea de sifils. Ca să înțelegem mai bine, luați un om extrem de temperamental, dar și cu profunde accente depresive și îndopați-l cu mercur. Într-un interval oarecare de timp, starea sa se va agrava și, într-un final, va muri brusc și inexplicabil. Asta s-a întâmplat și cu el. După ce a fost internat complet abuziv în ziua de 28 iunie/10 iulie 1883, într-o conjunctură internațională extrem de tensionată care permite pe bună dreptate construirea scenariilor conspirative împotriva sa, Eminescu ajunge să experimenteze tulburări de comportament mai degrabă datorită mediului unde a fost închis și tratamentului administrat decât datorită bolii de care suferea.

Adevărul este că Eminescu nu a murit de moarte bună și nici nu a fost vreun nebun irecuperabil în momentul decesului său. Fie că vorbim despre o moarte lentă și sigură, pusă la punct de oamenii deranjați de condeiul său tăios, fie că vorbim despre un omor prin imprudență sau chiar malpraxis, cineva a fost vinovat și ar fi trebuit să răspundă atât pentru decesul său, cât și pentru ultimii șase ani din viața sa, care nu se poate numi viață, ci chin.

N-a răspuns nimeni și nimeni nu va răspunde.
Mai putem face noi ceva?
Da.
La 164 de ani de la nașterea sa, l-am putea redefini ca ceea ce fost și este cu adevărat Mihai Eminescu: “luceafărul martir al neamului românesc”.