În absența unui judecător absolut, omenirea are datoria (nevoia) de a-și crea singură valori-și, de ce nu, de a-și crea până și acel judecător absolut, [Dumne]zeul. Având în vedere faptul că nu putem spune că un lucru în sine e rău sau bun, ci mai degrabă folositor sau dăunător, problemele morale riscă să devină relative. Spre exemplu, un veteran omagiat într-o țară, este criminalul detestat în țara rivală: putem spune despre el că e bun sau rău în sine? Pentru a putea răspunde întrebării, ar fi indicat să aruncăm o privire asupa genealogiei moralei; și anume, vom împărți moralitatea în: moralitatea sclavului și moralitatea stăpânului. Așadar, interpretând alegoria filosofului Friedrich Nietzsche, voi încerca să subliniez importanța interpretării ideii binelui și răului drept folositor și dăunător.

Să ne imaginăm că noi toți suntem o turmă de oi, ce periodic este atacată de niște vulturi. Valorile noastre morale se vor naște ca replică la acțiunile vulturilor asupra noastră – vulturi ce nu ne atacă pentru că sunt „răi”, ci pur și simplu se comportă conform naturii lor, manifestându-și voința de putere. Așadar, având în vedere faptul că că oile sunt [mai] slabe, ele vor interpreta acțiunilevătămătoare ale vulturilor drept „rele”; născând simțul vinovăției în aceștia. Inventând conceptele de bine și de rău, oile-și fac din slăbiciune o virtute; propovăduind valori nenaturale, ce glorifică slăbiciunea, lașitatea, mila – astfel omul și-a sacrificat libertatea în favoarea protecției:

„Oamenii obișnuiau să facă sacrificii umane pentru zeul lor, jertfindu-i poate pe cei pe care-i iubeau cel mai mult-acest fenomen se constată la sacrificarea primului născut (practică împărtășită de toate religiile preistorice)[…] Apoi, în epoca moralistă a omenirii, pământenii și-au sacrificat cele mai puternice instincte, propria fire, zeul lor; bucuria acestei sărbători aparte strălucește în privirea nemiloasă a ascetului, exemplu entuziast de “anti-natură”. În sfârșit: ce-a mai rămas de sacrificat? În cele din urmă, oare oamenii n-au trebuit să-și jertfească tot comfortul, toată speranța, tot ce era sfânt sau tămăduitor, orice credință într-o armonie ascunsă ori un viitor plin de dreptate și fericire? ”¹

Problema s-ar putea traduce în felul următor: „eu, fiind slab, optez pentru o lege ce interzice manifestarea puterii, deoarece tu, vecinul meu, ești puternic și m-ai putea birui. Eu neputând să-mi manifest voința de putere, voi încerca să te reduc și pe tine la același nivel, pentru a nu mă putea vătăma.”- de fapt, problema binelui și a răului ar trebui mai degrabă să intre în sfera problemelor politice de administrare, căci a încerca să delimitezi acțiunile în „bune” și „rele” înseamnă a încerca să găsești o orânduire a lucrurilor în societate, minimizând daunele produse asupra celor slabi, a „oilor”. Cioran observă că oamenii, dându-și seama de adevărata valoare a binelui și răului, și-ar manifesta brusc (violent) voința:

„În clipa în care oamenii nu-și vor mai făuri chipuri cioplite, se vor ucide unii pe alții până la ultimul. Când vor ajunge la acest stadiu nu-i în putința noastră s-o întrevedem. Rezultatul însă sigur al devenirii istorice este că ei nu pot trăi fără idoli, fără cult, fără orbirea adorației. Fie că se închină fantomelor religioase sau politice, năuciți de simulcarul de absolut al unui fetiș, al unui zeu sau al unui partid, ei trebuie să-și plece cugetul în fața a ceva
[…]Cu greu ne putem închipui haitele umane rămase deodată dără nici o superstiție. Ce lege, ce cod și ce stăpânire le-ar mai putea ține în loc? Sfârșitul neamului de oameni, dacă nu va fi prilejuit de un cataclism din afară, se va produce cu ocazia- imposibil de prevăzut, dar totuși posibilă și chiar singură- a dispariției ultimei superstiții. Când ultimul vițel de aur va fi dărâmat, nici o forță nu va mai opri haosul”²

Remarc, așadar, o legătură între așa-zisul comportament moral și religie. Să nu poată exista morala fără religie? Legile morale fără religie ar putea foarte bine să existe, doar că nu și-ar găsi justificarea. În fine, ceea ce vreau să spun este că în lipsa unui judecător absolut, infailibil, neexistând lucruri bune sau rele în sine, totul ar fi permis, totul ar fi natural; singura constrângere ar fi de natură „organizatorică”, adică omul care s-ar ridica deasupra acestor principii morale n-ar fi „rău”, ci doar dăunător societății– ca o un trântor.

Problema omului moral-religios este mândria, vanitatea cu care își ascunde vitalitatea; făcând din „sacrificiul” său nenatural un ideal, o virtute: „Mulți păuni își ascund cozile- și numesc asta mândria lor.”³ Astfel, omul religios și-a făurit Dumnezeul răzbunător, ce-i răsplătește toate reprimările și actele nenaturale, toate fricile și nesiguranțele:

“ Vai fraților. Dumnezeul acesta ce l-am făurit era opera săvârșită de mâna omenească, și o nebunie așa cum sunt toți zeii.
[…]Ce s-a întâmplat atunci fraților? Eu care sufeream, m-am supraînălțat, am dus pe munte propria cenușa și am nascocit pentru mine o flacără mai strălucitoare – și iată că nălucirea s-a indepartat de mine!”⁴

Este interesant de remarcat și îndepărtarea „născocirii” de sine. Căci „centrul făuritor” de legi morale nu mai este în mine, ci se îndepărtează de mine, într-un Dumnezeu exterior mie, ce mă judecă în orice împrejurare, având bine delimitată ideea de bine, dar și de rău. În aceste condiții, trebuie într-adevăr să recunosc că singura problemă filosofică importantă are de-a face cu existența unui Dumnezeu, căci în absența unui Dumnezeu, după cum remarcă și Dostoievski în „Demonii”, omul devine zeul:

  „Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat.
[…]Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar.[…]Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. ”⁵

Într-un sens darwinist, strict biologic și materialist, ideea de moralitate nu-și găsește justificarea – asta dacă nu ești „oaie”. „Vulturii”, în schimb, trebuie să se conformeze unor norme nenaturale, ce-i transformă în oi. Observăm spre exemplu la animale acest dans al evoluției: pentru fiecare îmbunătățire în sistemul prădătorului, prada dezvoltă noi aptitudini sau sisteme de apărare ca replică la manifestarea puterii prădătorului. Leului nu-i va păsa dacă puii de gazelă vor rămâne fără mamă, nici nu va ezita să omoare puii (de leu) rivalului. Așadar, natura – am zice noi – e crudă, când de fapt, scuzați-mi pleonasmul, e naturală. Interesant este modul în care nu cel puternic se adaptează legilor celor slabi, ci cei slabi încearcă să-l depășească – sau măcar încetinească- pe cel puternic; cel ce se află în fruntea lanțului trofic. De ce doar la oameni e invers? Să nu fie cumva vorba de o atrofiere a spiritului, de o „lene metafizică” ce ne împinge mai degrabă să născocim raționamente aberante, decât să luptăm pentru a deveni ceea (cei) ce suntem de fapt? Cum remarcă și Nieztsche,

“Nepăsători, ironici, violenți-
Așa ne vrea pe noi înțelepciunea: ea este femeie
Și va iubi întotdeauna numai un războinic.
Așa grăit-a Zarathustra”⁶

1.Friedrich Nietzsche-Dincolo de bine și de rău, Ed. Antet, 2010 pg. 57
2.Emil Cioran- Razne, Ed. Humanitas, București 2012, pg. 62-63
3. Friedrich Nietzsche-Dincolo de bine și de rău, Ed. Antet, 2010 pg.69
4. Friedrich Nietzsche-Așa grăti-a Zarathustra,Ed.Antet,pg.23
5. F.M.Dostoievski- Demonii, Ed. Polirom, 2011, pg 866
6. Friedrich Nietzsche- Genealogia moralei, Ed. Echinox, Cluj 1993, pg.99

Athanor