Multe persoane cu privire atentă bănuiau deja că lumea noastră este, de fapt, o ficțiune din mintea domnului I.L. Caragiale. Această amară intuiție s-a verificat acum ceva vreme, atunci când ficțiunea s-a pliat asupra ei însăși, privindu-se mirată în oglinda oferită de oficialii Ministerului Educației cu ocazia tezelor cu subiect unic la Limba și Literatura Română. Elevii de clasa a VIII-a au fost luați prin surprindere de o rocadă ca un vis când personajele din Triumful talentului au fost încă o dată confundate. Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu au făcut ce știau mai bine, cu un profesionalism demn de toată lauda: au băgat în ceață pe toată lumea. Ironia fină a lui Nenea Iancu s-a lăsat cu un scandal în presă și cu niște demisii butaforice. Întâmplarea a produs o emoție atât de intensă încât, la următoarea ocazie, funcționarii Centrului Național pentru Curriculum al MEC au comis o nouă glumă suavă confundând Armata I-a a României cu Armata a II-a.

Ar mai fi rămas ca, printr-o măsură oficială a instituțiilor de resort, în Educație să se legalizeze Carnavalul. Timpul nu este, desigur, pierdut.

Cam pe vremea acestor întâmplări apăruse în Foreign Policy un material excelent despre viitorul nostru apropiat și despre ideile care îl vor modela. Printre alte concepte puse în mișcare acolo se află și cel de educație personalizată. Autorul articolului, Howard Gardner, este de părere că nu vom ajunge prea departe cât timp elevilor le vor fi predate aceleași subiecte, în același fel. Soluția cea mai eficientă ar fi aceea de a „preda fiecărei persoane în funcție de ceea ce dorește și are nevoie să știe, după metodele care îi sunt cele mai confortabile și eficiente, producând o explozie calitativă în eficiența educației„.

Marea noastră problemă nu este însă că funcționarii de la Educație nu citesc astfel de reviste ci că, mânați de un instinct bolnăvicios, tind să centralizeze orice decizie, parcă pentru a face și mai eficiente abramburelile.

Marile suferințe ale învățământului românesc sunt deja cunoscute: începând de la subfinanțare, până la lipsa acută de eficiență, totul este, într-un fel sau altul, pus pe masa publică. Discuțiile legate de acest subiect nu au, însă, anvergura și profunzimea necesare, iar direcția în care se mișcă lucrurile la nivel oficial nu este, în mod sigur, cea mai fericită. Când lumea vorbește despre personalizare, eficiență și valorificare a talentului nativ, la noi în ogradă lațul centralizării și al deciziei unice devine, parcă, mai strâns și inept.

În condițiile date, senzația mea este că cea mai eficientă modalitate de schimbare rămâne, totuși, recursul la Nenea Iancu: el ne-a băgat în schița asta tragi-comică, ei bine, tot el să ne scoată!