Lucrurile au devenit foarte simple: ești pro sau contra. Nuanțele dispar pe zi ce trece, iar intelectualii și jurnaliștii confundă tot mai mult discursul cu realitatea. Din nou. Presa și scriitorii de stânga și de dreapta credeau în anii ’30 că într-adevăr contează angajarea lor – și la fel cred și cei de astăzi. Așa s-a ajuns în punctul în care citesc diatribe la adresa „corectitudinii politice” și a „multiculturalismului” care aproape că nu se deosebesc între ele, aproape că nu mai știi dacă sunt scrise de editorialiști oarecare de tip „înliniedreaptă” sau de intelectuali legitimi ca Ana Blandiana („Poetul European al Libertății”?) sau Gabriel Liiceanu. Dacă nu fac decât să confirme optica majorității, la ce mai servesc intelectualii? Pentru un strigăt de luptă?

Nu ar trebui să fie lupta noastră (în orice caz, nu a celor a căror cuvinte pot și vor fi folosite sau pedepsite, deși nu contăm cu adevărat). Suntem iarăși prinși la mijloc. Jocuri de putere, ca de obicei. Doar că, la câte pledoarii pentru o nouă (simili-)cruciadă am auzit/citit în ultima vreme, e previzibil de care parte a baricadei ne vom situa (sau ar vrea unii dintre noi să ne situăm). Adică în aceeași sferă de putere în care am fost și acum câteva decenii… Nu Freud ne spunea că puțini agrează cu adevărat libertatea, deoarece aceasta implică responsabilitate?

Citind un alt articol chiar de pe acest site, „Să scăpăm de cinci idei tâmpite”, mă întreb dacă autorul este într-adevăr din Dobrogea. Atunci ar fi știut că poate exista multiculturalism: cel puțin într-un mediu mai mult sau mai puțin vitreg (de aici necesitatea cooperării) și în condiții care nu permit sau nu motivează „radicalismul”. Nu am resursele și nici competența de a scrie despre așa ceva (a se căuta, de exemplu, articolul „De ce tinerii devin extremiști și teroriști”, semnat de etologul Dorian Furtună), dar știu că nu am avut și nu avem parte de așa ceva la noi. Sufismul a putut rima cu isihasmul, iar, oricum, creștinismul și islamul rămân religii monoteiste cu destul de multe afinități în mare (e suficient să comparăm frazele-stereotip pe care le folosesc credincioșii). În ceea ce privește detaliile, micile (în fond) diferențe… ar trebui lăsați cei mai habotnici să dicteze „linia”?

Adevăratul conflict, dacă vreți, ar putea fi cel dintre „societatea transparenței” înspre care se îndreaptă (se îndrepta?) Occidentul (și, prin ricoșeu, globul… doar că în ce sens? După cum am văzut, nici arabii și nici chinezii nu refuză cu totul globalizarea, acceptă să vină corporațiile și la ei, chiar dacă într-un ambalaj mai „halal”…) și societățile autoritare pe care le-ar cam prefera atât „ai noștri”, cât și „ai lor”. Spații private (un „acasă” sedentar), credința într-o Carte (care, inutil s-o mai spunem, nu le poate cuprinde pe toate), importanța acordată neamului și, în sens larg, tradiției, eventual și un conducător în jurul căruia să fim strâns uniți… Ce-i drept, și hipercapitalismul are bubele lui: cu timpi cam incompitabili cu vreo tihnă creștină (darămite de rugăciunea de 5 ori pe zi a musulmanilor), cu prea puțină milă (a se vedea, de exemplu, filosofia „obiectivistă” a lui Ayn Rand) și cu un accent într-adevăr maladiv pe imagine. Conform unui studiu, cei mai mulți musulmani convertiți din Marea Britanie ar fi femei care ar fi adoptat hijab-ul (și) pentru un statement feminist: corpul lor este privat, și nu o proprietate a tuturor bărbaților…

Dar, de fapt, noi nu cunoaștem cu adevărat nici „terorismul” corectitudinii politice de care se plâng atâția la noi în ultimul timp, nici problema trecutului colonialist. Am așteptat cu sufletul la gură să intrăm în U.E. doar ca, peste doar un deceniu, să devenim eurosceptici la fel de abitiri. După ce le-am mai reproșat că ne impun reguli și că ne vând țara, acum îi ironizăm pentru că au crescut pui de jihadiști în sânul verzei de Bruxelles! Aici sunt n factori: incompetența (sau – ne-ar spune teoria conspirației – reaua-voința a) autorităților care nu sunt în stare să prindă niște teroriști identificați (poate pentru că nu au apelat la prietenii de la marile corporații?…), condiții favorabile pentru ghettoizarea arabilor, maghrebienilor și turcilor, laxitatea reală a politicilor multiculturale (poate prea ambițioase în anumite privințe, dar să nu sărim la concluzii) etc. Dar este ușor să le amestecăm, nu?

În fine, noi am fost și suntem mereu purtați de istorie. Un sâmbure de adevăr, se spune, în teoriile conspirației. Doar că nu putem să facem mai nimic cu paranoia aceasta – decât eventual să ne aducem și noi contribuția la „rinocerizare”. (În caz contrar… ești vândut lui „Soros”!) Deja nu ne mai stă gândul la faptul că, peste puțini ani, automatizarea mai multor sectoare va cere apariția venitului minim universal, acum ne stă gândul la cum să răspundem tot cu foc la separatismul ăsta „religios” care, trebuie spus, nu este decât vârful aisbergului separatismelor. Iar vest-europenii cum se descurcă? Dacă nu s-au descurcat nici măcar cu românii veniți să muncească, dar puși tot pe comportamente balcanice, ce se poate întâmpla în momentul de față? De suferit vor suferi nu numai populația musulmană în întregime, indiferent de gradul de radicalism…

Atunci de ce să ne pregătim „mai viril” pentru „ciocnirea civilizațiilor”? Dacă nu cu o armă cu țeava mai verticală decât a „barbarilor” (nevrând a recunoaște nici acum că barbaria și civilizația merg mână în mână, nu putem decât eventual să comparăm adunările și scăderile), măcar cu niște valori care să ne dea impresia că suntem superiori, realitatea fiind oricum străină de mult timp (dintotdeauna?) de felul în care oamenii relaționează cu ea. Că vorbim sau nu de alteritatea ucigașă și înspăimântătoare (ea însăși nu cu mult mai „în control” decât noi), nu mai contează, ne-am radicalizat cu toții. Până și cele mai seculare state musulmane s-au islamizat în ultimele decenii (și „prietenii” americanilor ar trebui să ne spună și de ce), iar Japonia se pregătește de remilitarizare. O altă tărâșenie mondială… bănoasă și eugenică, nu? În timp ce armatele de drone vor deveni curând o realitate, jihadiștii țin morțiș să se mai sinucidă – și „publicitatea” e imensă; cât de ușor ar mai recruta oameni fără Facebook?…

Dar, fiindcă sunt doar unul dintr-o masă de indivizi „feminizați” și „pleoștiți” de postmodernitate, nu pot decât să mă gândesc la o avalanșă derizorie de morți (timp în care istoria ar fi putut să nu se mai repete!…) și la un citat dintr-un alt om care a trecut prin dadaista scârbă de lucruri pentru care oamenii țin morțiș să (se) sacrifice… Gellu Naum: „să știi că nu trăiesc pentru și contra, ca în capcana voastră”…

(foto: cadru din scurt-metrajul lui Hans Richter, „Vormittagsspuk” (Fantome înainte de micul dejun, 1927); varianta sonoră a filmului a fost distrusă de către naziști, fiind „artă degenerată”)