Nu e nevoie să fii un om credincios pentru a fi un om moral. A te comporta etic presupune să ai capacitatea de a fi empatic, de a avea compasiune, de a reflecta și de a-ți dezvolta un spirit critic. Fără cultivarea unor astfel de calități, ai putea fi manipulat și pus cu ușurință în slujba unor fapte abominabile cerute de către o ideologie politică ori dogmă religioasă. De multe ori, a deveni o persoană morală cere curaj și, uneori, chiar apostazia, crunt reprimată încă în țările cu regimuri fundamentaliste.

Există deopotrivă persoane religioase și persoane fără religie care sunt modele de comportament în societate și care își asumă valorile democratice. Problemele grave pentru societățile democratice sunt generate de absolutizarea unor texte religioase și îndoctrinarea care îi pot conduce pe mulți spre fundamentalism și fanatism iar consecințele sunt binecunoscute în istorie și în lumea contemporană: intoleranță și discriminare, ură religioasă, războaie, persecuții, terorism, teocrație.

Aceia care comit fapte reprobabile în numele religiei ori al lui Dumnezeu au trecut printr-un proces de îndoctrinare, de regulă la vârste fragede, când mințile copiilor sunt vulnerabile, lucru binecunoscut clericilor și folosit pretutindeni unde este permis un astfel de abuz.

Prin îndoctrinare, sunt inserate în conștiințele celor aflați la vârsta la care asimilează necritic aproape orice, povești fantastice ce țin de mitologie, dar care sunt prezentate ca și cum ar fi Adevărul Absolut. Tot atunci sunt puse bazele obedienței față de autoritatea religioasă și față de presupusele divinități ale cărei existență le afirmă cultul respectiv.

Este insuflat și sentimentul că preoții sunt portavocile legitime ale lui Dumnezeu ceea ce le acordă acestora o ascendență morală în fața celorlalți astfel încât vorbele lor să fie luate în seamă în mult mai mare măsură decât opiniile altor oameni. De la bun început, clericii sunt învestiți cu ‘argumentul autorității’, dar acesta este o simplă eroare logică. Dovadă și vechea zicere “Să faci ce spune popa, nu ce face popa” care acordă credibilitate lucrurilor spuse de către preoți, chiar și în ciuda unui comportament mai puțin onorabil din partea acestora, deși ceea ce spui și ceea ce faci ar trebui, în realitate, corelat.

Oricum, valoarea de adevăr a unei afirmații nu depinde de cine anume spune un lucru, ci de soliditatea argumentelor pe care acea persoană le are în susținerea lor. Pentru o persoană nereligioasă, recursul la o autoritate este irelevant. De aceea, ea este preocupată de modul în care argumentează ceva, de aici derivând o preocupare suplimentară pentru temeinicia unor aserțiuni în contrast cu comodidatea celor care, indiferent de tema discuției, se raportează recurent la o sursă de autoritate religioasă supranaturală (“Dumnezeu ori Allah a spus că…”, “Mântuitorul sau Profetul vrea să…”), lipsită însă de sens și de valoare de adevăr într-o dezbatere veritabilă.

S-a vorbit foarte mult despre implicațiile atentatului terorist de la redacția publicației Charlie Hebdo. A devenit evident, poate mai acut decât oricând, pentru o largă majoritate, faptul că violența și lipsa de scrupule a fanaticilor are amenință democrațiile seculare/laice și valorile societății deschise pretutindeni în lume.

Un alt lucru deosebit de important este că întreaga lume civilizată, inclusiv comunitățile religioase creștine, musulmane și mozaice s-au solidarizat cu victimele atentatului și l-au condamnat ferm. Acest lucru este de natură să întărească democrațiile noastre laice și să limiteze, cel puțin pentru o perioadă riscul de proliferare a fundamentalismului în cadrul lumii occidentale.

În același timp, nu pot fi ignorate acele voci care îi blamează nu doar pe atentatori, ci și victimele. Este același tip de argument folosit de unii care dau vina pe o femeie, că i-ar fi incitat pe violatori, eventual prin îmbrăcămintea ei ‘provocatoare’. În spațiul public românesc au fost exprimate astfel de puncte de vedere eronate din partea unor personalități cu pretenții de cultură ori experiență jurnalistică. Dar democrația modernă, care se întemeiază pe separarea dintre stat și biserică și pe drepturile omului, inclusiv pe dreptul la libertatea de exprimare, s-a clădit pe un amplu efort și pe sacrificii întinse pe parcursul a secole întregi din partea celor care au contestat, inclusiv prin persiflări și ironii blasfematorii, autoritatea religioasă care domina continentul în urmă cu secole. Fără fermentul cultural anti-clerical din perioada Iluminismului, revoluțiile modernității ar fi fost de neconceput și nu s-ar fi produs niciodată. Evul Mediu și teocrațiile și-ar fi prelungit existența până azi.

Iluminismul a fost însă un fenomen intelectual occidental, doar cu modeste ecouri în Răsăritul continentului dominat de bisericile ortodoxe și aproape fără impact în lumea musulmană. Laicitatea a fost deocamdată îmbrățișată doar de Turcia. De aceea, în ortodoxie există încă accente fundamentaliste care nu au azi corespondent în zona catolic-protestantă occidentală. Iar islamul este încă în postura de a-și condamna la moarte intelectualii critici cu religia ori cu Profetul (vezi cazul lui Salman Rushdie, ori al multor altora amenințați cu moartea sau deja uciși în numele preceptelor considerate a fi de inspirație divină). De altfel, și în Coran și în Biblie sunt numeroase pasaje care îndeamnă explicit la uciderea “necredincioșilor” ori la alte forme de violență și discriminare. Antidotul față de fundamentalism și extremism religios conține în mod necesar printre ingredientele sale și critica acerbă și satirizarea celor mai “sfinte” simboluri. Doar așa șI prin presiunea societății care evoluează ele se vor relativiza în timp iar îndemnurile la ură, violență și crimă din textele sacre vor cădea în desuetudine. Acest lucru a fost reușit de iluminism pentru lumea occidentală și creștinism dar va trebui extins la nivelul întregii planete și al tuturor religiilor.

Fundamentalismul religios ortodox se manifestă pe scară largă în România. Este consecința unor legături foarte strânse în politică și biserica majoritară, lucru care a dus la finanțarea cu multe miliarde de euro (probabil între 10 și 20 de miliarde de euro acordate în bani și proprietăți publice) a bisericii în ultimii 25 de ani și la îndoctrinarea religioasă intensă în școlile publice ceea ce a afectat formarea morală, culturală, științifică și intelectuală a multor generații de elevi.

Acest fundamentalism nu trebuie ignorat, ci identificat și tratat ca atare. El trebuie criticat și descurajat să se extindă. În absența raționalității actualei clase politice monștrii s-au născut și au crescut la proporții îngrijorătoare. Pentru a limita efectele acestora pe viitor asupra noilor generații de copii va trebui pus stop atât finanțării din bani publici a bisericii, cât și îndoctrinării religioase din școli.

Iată o mostră sinistră a fundamentalismului de tip ortodox care are o susținere mai largă decât s-ar putea crede la prima vedere. Foarte mulți cetățeni, îndeosebi tineri, gândesc într-o astfel de paradigmă precum cea enunțată de site-ul “Ortodoxia tinerilor”, în articolul “Dumnezeu nu poate îngădui la nesfârșit batjocorirea aproapelui ca distracție de zi cu zi. Eu nu sunt Charlie” din care citez o serie de paragrafe edificatoare:

“”Totuși, nu pot fi solidar cu redacția unui ziar care batjocorește orice este moral și cuviincios, care-și pretinde dreptul de a ironiza pe oricine și oricum, și de a leza sentimentele religioase ale cuiva. Caricaturile cu Mohamed sunt mai blânde decât mizeriile pe care „marii” caricaturiști le-au adus la adresa Maicii Domnului, a Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt.
(…) Mă întreb însă de când Europa, botezată în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, pretinde sus și tare dreptul de a ironiza, de a batjocori pe oricine și oricum?
(…) de când am ajuns să pretindem dreptul la un păcat și mai ales la blasfemie? De ce nu ies în stradă europenii pentru a cere închiderea ziarului Charlie Hebdo care l-a batjocorit pe Domnul Hristos și pe Maica Domnului?
De ce să fiu solidar cu redacția unui ziar care va continua să arunce cu noroi în societate, în modelele și valorile creștine, relativizând totul și distrugând astfel reperele morale ale unei societăți? Ce repere vor avea copiii francezi care văd în ziare caricaturi cu Dumnezeu care-i batjocorit în ultimul hal?
(…) Batjocorirea chipului lui Dumnezeu în lume, este de fapt o batjocorire a sentimentelor curate din om, e o batjocorire a noastră însăși.”
(…) Dumnezeu nu poate fi deacord ca un copil să-și batjocorească zilnic părinții, la fel cum nu poate fi deacord ca oamenii să-și batjocorească Creatorul.
(…) Atentatul de la Paris e un rău îngăduit de Dumnezeu, pentru a pune stop unui rău și mai mare care era în curs. Franța cea deschizătoare de drumuri, Franța cea care prima l-a batjocorit pe Dumnezeu în Europa, să se pocăiască și să-și aducă aminte de Dumnezeu.
(…) Dacă Europa, și în mod special Franța, nu mai poate face diferența între bărbat și femeie, între familie și homosexualitate, atunci a slăbit atât de mult încât nu mai poate face mare lucru pentru starea morală a cetățenilor ei.
A fi solidar cu redacția Charlie Hebdo este ca și cum ai fi solidar cu un club de mafioți care au primit o bombă și au murit câțiva dintre ei.”