Când, în vara aceasta, în ziua meciului de fotbal împotriva Elveției, la CE 2016, singura publicație sportivă centrală din România (gsp) își irosea prima pagină, integral, pentru publicitate la o casă de pariuri, am simțit că ceva straniu se întâmplă în sportul românesc și în general în România.
Ulterior, revenit în țară și, mai mult, în orașul tinereții mele, Constanța, am constatat că semnele schimbării nu obosesc să se adune. Constanța are case de pariuri și agenții de jocuri de noroc deja mai multe decât școli și spitale, decât farmacii, biserici și biblioteci. Multe din ele sunt deschise non-stop, pentru a potoli setea nocturnă de cultură a dobrogenilor.
În sine, a paria nu are conotații neapărat negative, iar pariorii de profesie nu sunt neapărat o categorie (deja socială) malignă. De exemplu, a paria conotează și investiția și îndrăzneala și calculul de risc. Însă multe din rateurile vieții zilnice din România, de la gargara politicianistă ieftină la ignorarea, în stradă, a unor tabieturi de mahala, pot fi coroborate cu apetitul din ce în ce mai sinistru pentru pariuri și câștiguri imediate. A paria poate deveni sinomin cu a trișa într-o lume care se lasă ademenită și pervertită de vulgul câștigului imediat.
Am intrat în paradigma națională a poftei de înavuțire rapidă și fără muncă (ideal altfel ancestral al leneșilor patologici). A paria a devenit sportul național preferat. Am început a privi evenimentele sportive nu din pura plăcere a jocului, ci din perspectiva intuirii căilor oculte de câștig imediat. Suntem sforari și trișori, nu maeștri, nu meșteri, nu înțelepți. Căutăm sforile și sforăriile, păpușile și păpușarii. Dependența de pariuri atrage aproape în mod obligatoriu mania pentru păcăleală și furt. Poate nu furt brut, în înțelesul tradițional al însușirii de foloase necuvenite, ci mai degrabă forme infracționale rafinate, precum plagierea biletelor de loterie, mima cărților de full, decriptarea codurilor secrete ale aparatelor de joc etc. Suntem în paradigma treflei, a damelor de caro, a treflei oculte.
Cine, într-o astfel de lume, într-o astfel de paradigmă, mai are nevoie ca Gazeta Sporturilor să titreze, pe prima pagină, ca odinioară, în ziua unor meciuri importante pentru România, mesaje de încurajare și solidaritate, de dragoste? Cu siguranță nu o națiune de pariori, deci de trișori. Până la urmă, această degradare morală, vizibilă la nivel național, și-a construit mecanisme adecvate de exprimare a degradării: nu mai avem nevoie de solidaritate în joc, de solidaritate morală, de dăruire pe teren în numele României, de solidaritate în tribune în numele României etc. Irosind și vânzând, pe 30 de arginți, un spațiu media excelent pentru promovarea de mesaje de solidaritate cu România a celor care încă iubesc fotbalul și sportul (mai degrabă pentru cei care încă iubesc fotbalul ca sport, nu ca afacere), jurnaliștii gsp au arătat că înțeleg cine ne domină, azi, poftele și tabieturile. Și au acceptat să devină slujbași / grăjdari ai treflei.
Pe 15 iunie (n.m. meciul de care vorbeam s-a desfășurat pe 15 iunie, pe Parc des Princes), a murit nu numai Eminescu, ci și o parte a României pe care o iubeam; la 15 iunie a.c. am intrat în paradigma treflei (paradigma pariului și a trișorilor, nu a blazoanelor nobiliare de odinioară).
Paradigma pariului ca sport național are efecte catastrofale, vizibile chiar și din Bulevardul Dacia din București (sediul redacției gsp): fără devotament, fără iubire, fără solidaritate, fără presiunea celor care o iubesc, fără o presă inspirată, naționala României a părăsit prima CE 2016; a urmat cea mai tragică Olimpiadă pentru sportul românesc, cu trișori la propriu și la figurat în rândul delegației/federației; respirația urât mirositoare a trișorilor din sportul românesc ne viciază zilnic aerul și viața; respirația urât mirositoare a tuturor trișorilor din România ne viciază zilnic aerul și viața, alterează aerul pur în care visăm să ne creștem copiii.
NU mă regăsesc în această lume pervertită, în lumea treflei și hoților mărunți. Nici în lumea, încă mai pervertită, care o exploatează pe prima, cea a hoților de lux, membri ai unei hărți penale din ce în ce mai brută în expresie și grasă în forme. Nu se regăsesc aici nici rudele mele, prietenii, aleșii mei, mulți dintre oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii (și primii) 40 de ani. Nu se regăsesc aici, sunt sigur, nici mulți dintre cei care mă citesc acum.
Împreună cu aceștia, cei care nu regăsesc în paradigma națională a treflei, în numele lor, am un mesaj pentru pariorii, deci trișorii de profesie: Pariați, fraților! Pariați pe educație și pe cultură! Pariați, deci investiți! Investiți în viitorul copiilor voștri, care, mâine, vor face din Constanța un oraș mai viu, mai cinstit, mai curat, mai frumos! Investiți în școlile ce stau să cadă, în producția și consumul de carte, investiți în sport, investiți în ideile generoase! O investiție în carte poate fi chiar mai productivă decât investiția în carne…
Veți avea surpriza de a constata că aceste investiții vor face viața voastră mai frumoasă decât grămezile de bani pe care le visați la intrarea în agențiile de noroc. Este o viață mai reală, care produce un câștig mai palpabil decât visele și viețile pierdute sub zodia norocului.
Audaces fortuna juvat (Norocul surâde celor ce îndrăznesc!), deci fiți îndrăzneți, fraților! Fiți îndrăzneți și investiți în ideile care vă sporesc copiii și viețile, care purifică întâlnirile dintre oameni, în stradă: cultura/cartea, râsul/gluma, respectul/educația. Pariați, fraților! Pariați pe educație și pe cultură! Pariați, deci investiți!
