A fost odată ca niciodată un mare dregător peste un oraș de la malul Mării.
Acest om și-a început cariera prin fapte de curaj și milostenie față de oamenii cetății. A văruit zidul unor cocioabe din banii domniei sale, a trezit Așteptările de mai bine pentru oamenii cetății, s-a apucat de treabă. Cetatea a început să fie iluminată, străzile să fie pavate, săracii să primească o masă caldă și oamenii au crezut că începe să le fie bine.
Ce nu știau ei este faptul că negustorii nu prea mai puteau face negoțuri decât dacă se înțelegeau cu oamenii dregătorului, că prețurile creșteau sub povara birurilor crescute, că prețul pentru pavarea străzilor era cam piperat, că oamenii care munceau cinstit nu prea erau la mare prețuială, că prețul pentru lemnele de foc folosite la încălzire a crescut vertiginos, că oamenii dregătorului prosperau fără să facă mari eforturi.
Și era cunoscut acest mare dregător în toată împărăția pentru faptele lui de milostenie pentru săracii urbei. Le dădea mereu câte o firimitură, iar mereu punea să se strige pe la toate colțurile cetății ce fapte bune el săvârsește. Și multă lume îl plăcea și-l admira.
Și la un moment dat se află că el, pe ascuns, vânduse terenul de sub castelul central, pe bani, unor negustori pretini cu el. Și când îl căutară oamenii de la capitala împărației să dea socoteală pentru faptele lui, el se plângea că este neînțeles și că oricând ar putea să plece în Brazilia sau Madagascar.
Lăsăm povestea deschisă, că și noi suntem curioși să vedem cum se termină…

Și-am încălecat pe o șa, și-am lăsat povestea așa.