Eu am 21 de ani. Mulţi ar spune că n-am alergat destui kilometri ca să parcurg un maraton sau n-am citit destul ca părerea mea să fie luată în considerare. De un lucru sunt sigur. Jumătate din viaţa mea am petrecut-o pendulând între oameni mici şi oameni mari. Deja presupuneţi distincţia, dar prejudecata timpurie e mult mai ambiguă decât aţi crede. Am cunoscut pe cine nu aş fi vrut şi aş fi vrut să cunosc pe cine nu am cunoscut. Gata, filosofia devine anarhică…

Lumea e frustrată. E demoralizată. Societatea trăieşte într-o anarhie a gândurilor, care o face să supravieţuiască în ceea ce priveşte fantezia viitorului şi cinismul prezentului. Profesorii sunt oameni. În acelaşi timp sunt şi modele. Precum oratorii în Antichitate, orice spun şi orice fac are un impact subtil asupra noastră. Ei ne intermediază tranziţia de la vis la viziune, deci nu putem spune că suntem responsabili. Economic, suntem incerţi. Înainte de sosiile mai mult sau mai puţin credibile ale Domnului Trandafir, profesorii cei mai dinamici sunt părinţii. Ei au responsabilitatea, odată cu naşterea acelui mic om, să-i coordoneze acţiunile pentru a-l obişnui cu realitatea. Ea e sarcastică. Sunt milioane de perechi de picioare şi de mâini care nu au acces la resurse şi informaţii. Un dezavantaj.

Părinţii se străduiesc. Vin prietenii. Anturajul. Ei ne modelează gusturile, pasiunile şi fascinaţiile. Le împărtăşim suferinţe, secrete şi momente. Cel mai mult, le oferim o valută scumpă şi rară – încrederea. Timpul ni-i trădează şi murim aproape chei. Ei sunt modelul doi de profesor. Empatizează şi stârnesc relaţii.

În fapt, profesorii au deja două sarcini aparent greu de sincronizat: să se disimuleze în părinţi şi prieteni pentru a capta atenţia elevului şi a studentului. Desigur, e specializat pe o nişă şi pe repere bine determinate –mă refer la copil- dar acea curiozitate şi mister al precocităţii îl face deschis la experienţe. Voit sau mai puţin voit. Fortuit sau voluntar. Profesorul este şi el specializat pe ceva, tocmai pentru că acea curiozitate l-a făcut să exploreze un domeniu când era mic şi îi menţine deschis orizontul spre noi legături.

Problema rămâne financiară. După mine, un profesor ideal este cel cu trei experienţe – pedagog, psiholog şi manager. Primele două sunt dependente de a treia, deoarece aşa îşi consolidează încrederea şi capabilităţile de a rezolva o situţia de risc. Nu mă refer la o persoană costumată în ţinută office. Vorbesc de capacitatea de a ţine o afacere sau a întreţine o familie printr-un job sau business care-i asigură un nivel de confort stabil. Aşa, energia din stresul şi frustrarea cotidiană se comută spre ideea de dezvoltare şi consolidare. Construcţia se realizează în timp. O fundaţie sigură şi un acoperiş stabil.

A fi profesor e o situaţie competiţională. A face o facultate e o opţiune. A o folosi ca un pretext este o posibilitate la îndemâna oricui, dar nu studiul sau banii investiţi ne vor ajuta să fim sau să avem profesori mai buni. Experienţa… Experienţa de a face o viaţă mai bună celor din jur. Nu prin fundaţii caritabile sau advertising subliminal la televizor. Nu. Simplu. Un lucru imposibil, dar demn de încercat. Trebuie să te lupţi cu „demonii” tăi şi cu cei ai celor din jur. Ca toţi, scopul este să-l îndrumi pe om, să-i creezi iluzia de care are nevoie pentru a supravieţui confortabil. În final, vom trage linie şi vom vedea multe momente – în majoritate urâte şi dureroase, dar vom rămâne atenţi la amintirile care ne fac să avem pentru ce trăi mai departe. Asta mi-ar spune un profesor care crede în ceva.