Suntem într-un secol al vitezei. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii de a trece de la acesta la zborul spaţial. Am ajuns să trăim într-o lume lipsită de minunea frumuseţii. Apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi lungimi de undă. Însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ne desparte. Fiecare ne aflăm într-o conexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. Ne ascundem în spatele unor monitoare pentru a comunica mai cu uşurinţă, dar uităm să comunicăm.

De pretutindeni ne asaltează violenţa, agresivitatea, trădarea, lipsa de valori şi lupta pentru putere. Mass-media, care ar trebui să ne prezinte modele de viaţă, ne aduce în prim plan scursuri ale societăţii. Avem tineri medaliaţi cu aur la olimpiade, dar prima pagină a ziarelor o ţin ştirile de scandal.

Ne mândrim că suntem români, dar ştim foarte puţine despre ţara noastră. Suntem atât de români încât am fi primii care am pleca din ţară “pentru un viitor mai bun”. Copiii noştri vor şti de ce Eminescu este un romantic întârziat sau cât de mare era Ştefan cel Mare? Vor şti aceştia cine este Andrei Pleşu sau ce a inventat Justin Capră?

În fiecare zi suntem tot mai nemulţumiţi de ce ne oferă societatea, dar noi nu facem nimic în privinţa schimbării acesteia. Cu un vot nu produci o schimbare a societăţii, produci o schimbare “a lor”.

Trăim în România în care, când spui cuiva că faci voluntariat, următoarea întrebare este – “Ţie ce-ţi iese?” Trăim în ţara în care, dacă spui cuiva despre visele tale, eşti luat în râs şi demonizat. România este ţara în care multe uşi ţi se închid pentru că nu gândeşti ca ei. La tot pasul ne lovim de invidie şi de reproşuri: îţi pierzi tinereţea luptând cu morile de vânt. De fapt, tinereţea o pierzi când faci NIMIC!

“E mare lucru să ştii să-ţi trăieşti viaţa. Majoritatea oamenilor doar există!” spunea Oscar Wilde. În secolul vitezei şi în goana după avuţie şi putere, uităm să trăim viaţa şi să construim zâmbete. Când vedem pe cineva căzut, nu numai că nu îl ajutăm să se ridice, dar îi mai punem şi nişte pietre în spate, pentru ca nu cumva să ne depăşească! Ştim numai să dărâmăm. Într-adevăr, şi asta e o schimbare, dar oare este acea schimbare pe care ne-o dorim?!

Suntem atât de sclavi ai timpului, încât, de cele mai multe ori, îl scoatem din această ecuaţie pe Dumnezeu, Allah, Budda sau cum se mai numeşte EL. Uităm să zâmbim atunci când ne sună telefonul, să mulţumim atunci când primim ajutor, să iertăm atunci când cineva ne greşeşte. Am ajuns roboţei care atunci când se plimbă pe plajă nu mai văd frumuseţea nisipului şi nici albastrul mării: vedem alge şi plaje neamenajate corespunzător. Pe stradă suntem cu telefonul în mână, la serviciu în faţa laptopului, atunci când ne bem cafeaua ne dăm un check-in…

Dragostea şi iubirea am ajuns să le înlocuim cu plăcere şi cu sex. Am evoluat atât de mult, că eşti privit ciudat dacă alegi să nu te culci cu o fată de la a 3-a întâlnire. E ciudat să îi mai oferi fetei o floare, să îi deschizi uşa, să spui sărut mâna unei doamne sau să cedezi locul într-un mijloc de transport ~ de ce să îl cedăm când ne-am cumpărat bilet? Am ajuns să trăim tristeţile mai intens decât bucuriile, să renunţăm să luptăm, să investim în clipă, nu în viitor. O strângere de mână, o îmbrăţişare, un zâmbet, un succes spus din tot sufletul, un umăr pe care cineva poate plânge – bucurii mici care fac diferenţa – au început tot mai mult să dispară!

Până unde vom “înainta” în acest secol al vitezei?!

PS M-am simțit inspirat după ce am lăsat din mână, consumată până la copertă, “Îngeri şi Demoni” de Dan Brown.