Adam și Eva au mușcat până la urmă din Mărul Cunoașterii. Au făcut bine? Părerile sunt împărțite. Pe de-o parte sunt cei care consideră că rasă umană ar fi avut un traseu mult mai bun, dacă l-ar fi ascultat  pe Creator (și nu mă grăbesc să-i spun încă Dumnezeu) și ar fi rămas neștiutori și prinși într-un cocon al unei dragoste materne în care să fie feriți, dar lipsiți de orice fel de virtute și scop, ca niște bibelouri de porțelan prinse înafara timpului. „Sensul” rasei umane ar fi fost unul de pură admirație pentru Creator, însă planurile nu merg întotdeauna cum sunt stabilite. Nu lăsați, în schimb, păcăliți de vreo parte din limbaj. Soarta celui ce trăiește înafara timpului, „nemuritor și rece” ,  este, totuși, una tragică în care nu poate simți vreodată lumea dinafara lumii construite de el.

Creatorul nu este singurul element primordial centrat pe cele două exemplare umane, căci pentru ei se spune că ar fi fost făcut totul, acesta având în subordinea sa Șarpele (care se întâmplă să și vorbească…ce convenabil) . Creatorul le poruncește lui Adam și Eva să NU mănânce din Pomul Vieții și/sau cel al Cunoașterii . Însă o altă variabilă a fost aruncată în ecuația de stare a umanității. Șarpele o seduce pe Eva care la rândul ei îl convinge pe Adam să mănânce împreună din Pomul Cunoașterii. Poveștile biblice nu sunt simple ficțiuni lipsite de orice fel de sens care au ca scop ocuparea unui colț ascuns în tezaurul cultural al umanității, ci sunt reflecții ale comportamentului uman în alegorii, religia fiind pe vremuri un vehicul educațional (unii bătrâni încă se mândresc cu faptul că ar fi citit „cartile sfinte” ) . Cea mai frumoasă poveste spusă vreodată trebuie să fie, până la urmă, cea în care se explică originea tuturor lucrurilor chiar dacă interpretarea ei materială este naivă sau chiar ridicolă. Nu e nimic, așteptăm o versiune mai bună. Revenind, Șarpele pare să aibă o abilitate ce Creatorul nu o are și anume aceea de a prevedea acțiunile celor doi. Cum altfel ar fi știut că Eva urmă să muște din Măr împreună cu Adam, dacă acesta i-ar fi spus, în timp ce Creatorul nu pare a se fi gândit nici o secundă că cei doi vor mușca din măr, căci altfel intrăm într-o contradicție: acesta le dă poruncă să nu mănânce din Pom, știind că vor mânca. Din nou, o dragoste oarbă, maternă, lipsită de suspiciuni și întru-totul tolerantă.

Dar Șarpele nu i-a putut accepta în starea de operă de artă lipsită de orice finalitate, iar acesta a dezechilibrat ecuația, dar doar de dragul celor doi, prin seducția Evei. Acțiunile Șarpelui reprezintă un tip de dragoste, dar cea paternă în care nu ești acceptat oricum, ci pentru împlinirea potențialului tău și depășirea figurii paterne (acest tip de dragoste este similar cu cel al spartanilor, care nu acceptau jumătăți de măsură – „Eu te-am făcut, eu te distrug, căci nu pot să te las să trăiești mai prejos decât poți. ” ) . Potențialul celor doi oameni primordiali ar fi fost irosit dacă Șarpele nu intervenea, acesta dând prima dovadă de sensibilitate față de specia umană. „Nu te pot lăsa să trăiești în felul acesta.” ar fi motto-ul acestuia, el aducând specia umană în starea pe care, conform bibliei, o cunoaștem astăzi.  Totul este iubire se spune. Dar care tip de iubire? Cea maternă sau cea paternă anterior descrise? Răspunsul este amândouă. Aici voi face o afirmație: nu este nimic greșit cu Șarpele sau cu răul, căci și Creatorul și Șarpele au acționat având cele mai bune intenții (crezând că fac ce-i mai bine) pentru rasa  umană.  Specia umană, conform bibliei, nu putea exista în forma actuală fără contribuția amândurora. Da, amândouă acționează și există cu propria variantă de „bine” . Atunci ce reprezintă cu adevărat „răul” ? Limba română este o limbă spontană și creativă, dar în dauna unor sensuri bine-conturate. „Răul” ar fi fost ca rasa umană să nu fi avut parte nici de Creator și nici de Șarpe și să fi fost totul inghițit de un vid în care orice posibilitate pentru existență se irosește. Abia acela este adevăratul „rău” , dacă pot să îi spun așa. Nimicul, cu alte cuvinte, sau să fi avut parte de nimic.

Șarpele reprezintă dezechilibrul , dar nu e nimic neinregula cu dezechilibrul, sau haosul în ecuație. Dacă Creatorul reprezintă ordinea, atunci cu siguranță Șarpele reprezintă haosul, iar scopul Universului este tocmai să facă ordine din haos, doar pentru a se reveni la o formă inițială (de unde să repornească din nou? Pentru a câtă oară? ) . Un fel de revanșă a ordinii în față haosului.

Acum,  pentru a face puțină lumină cu privire la de ce nu folosesc cuvântul „Dumnezeu” pentru Creator. Dacă Dumnezeu este, într-adevăr „absolutul” , „alfa și omega” , atunci cuvintele trec pe lângă urechi. Absolutul implică ambele extreme (totul) – Creator , Șarpe și inclusiv cei doi oameni primordiali, Adam și Eva. Dumnezeu este, de fapt, amândouă elementele primordiale – Creator și Șarpe într-unul singur, incorporându-le, cu trăsăturile aferente acestora,  acea faimoasă singularitate despre care se vorbește în fizică, dar nu prind „oamenii de stiinta” frumusețea unei povești ce a rezistat din timpuri imemoriale din rațiuni solide ca fizica pe care o studiază și nu înțeleg habotnicii adevărul din fața ochilor lor. Ca fapt divers, întrebarea „ce a fost mai întâi: oul sau găina?” are un răspuns simplu: amândouă, căci la început a fost totul concentrat într-un singur punct (despre care știm de la oră de „mate” că ocupă un loc în spațiu chiar dacă dimensiunile fizice ale acestuia sunt 0).

Dacă Dumnezeu este acel „Unu” în care ambele elemente primordiale sunt într-unul singur, atunci ce este specia umană? Specia umană reprezintă cauza sau motivul separării celor două elemente primordiale, acel split primordial sau scânteie primordială, oferindu-le un caracter de sine stătător, căci ,până la urmă, separarea dintre Creator și Șarpe s-a produs din iubire, de ambele părți, pentru rasa umană. Alungarea din Grădina Edenului, acea separare,  s-a produs datorită existenței oamenilor și astfel „s-au pus lucrurile în miscare” într-un ciclu interminabil: oamenii se nasc și trăiesc pe „Pământ” și se spune că trec într-o altă formă de viață pe baza faptelor lor pe acest „Pământ” (însă sunt sceptic) .

Acestea fiind spuse, care este cel mai seducător lucru pentru un om? Vorbim aici de toată perioada existenței sale. Să fie fericirea sau o stare emoțională ? Libertatea ? Averea materială ? Mai concret: o mașină decapotabilă în care să conduci înspre asfințit alături de? Nu. Toate aceste lucruri îți pot fi luate. Amintiți-vă, trăim într-o lume haotică în care aproape orice, dacă nu chiar orice este posibil. Mărul este un simbol universal recunoscut și un simbol arhetipal. Dacă vă mai aduceți aminte din poveste, Adam și Eva au mușcat din Mărul Cunoașterii și și-au dat seama de goliciunea lor și de inocența ce îi însoțea până în momentul acela, devenind cunoscători sau conștienți. Ieșiseră din starea pură de „laborator” . În ciuda virtuților căpătate, Creatorul nu le-a luat acestora ceea ce au dobandit, acesta nemairecunoscându-i (i-a alungat din Grădina Edenului). „Strămoșii” noștri biblici primordiali, Adam și Eva, au ales Mărul Cunoașterii și nu Mărul Vieții, alegând să cunoască, trăind un timp limitat în loc să aibă viață veșnică. Darul lor pentru urmașii acestora a fost o viață scurtă, dar plină de magie, spre deosebire de o viață veșnică lipsită de aceasta (presupunem că idealul – și veșnic și cunoscător este doar Dumnezeu) . Așadar, Cunoașterea este cel mai seducător lucru pentru un om. Cunoașterea de sine-a știi în avans modul cum se manifestă lucrurile și acționarea în acord cu acestea. Dacă știi cum să fii fericit, atunci nimeni nu îți mai poate luă fericirea sau dacă știi să obții orice, atunci nimic nu ți-l mai poate lua. Înafară de tine…

Ca un mic P.S. : religia nu se limitează doar la habotnicism, texte obscure, vorbit în alte limbi și cutia milei, alături de aranjamentele făcute duminică la biserică pentru Viața de După. Aceasta păstrează în poveștile sale alegorice (nu sunt adevărate din punct de vedere material sau ca fapte . Nu a existat niciun „Șarpe” care pe deasupra să și vorbească decât dacă, nu cumva, a fost vorba de cu totul altceva) explicația metafizică, neînsemnând fabulație, ci o variantă ce necesită o interpretare ce decodifică înțelesul. Mitul biblic creaționist nu este singurul in circulație. Vezi legendele nordice, creaționismul hindus și legendele Olimpului. De aceea aș propune ca textele religioase să nu fie la îndemâna oricui, căci puțini sunt cei ce înțeleg sensurile acestora în favoarea unor interpretări imediat-materiale, iar Dumnezeu nu se mai vede prin ochiul bisericii în vremurile acestea, dacă s-a văzut vreodată. Știința, în schimb, trebuie să fie la îndemâna oricui, căci operează cu fapte și legi, iar acestea nu pot fi negate sau interpretate în folosul nimănui. Sunt miezul adevărului, cu alte cuvinte. Ca ateu/agnostic, nu pot să nu remarc, de asemenea, atitudinea de mici intelectuali a unor persoane ce au un cult pentru Richard Dawkins, au auzit de Cristopher Hitchens și au răsfoit ceva Hawking și cred că „Dumnezeu a murit.”. Am un mesaj pentru voi: „Dumnezeu nu a murit, ci modul de reprezentare și ce înțelegi tu prin cuvântul „Dumnezeu” a murit. Noțiunea de Dumnezeu a murit. ” (Dumnezeu este un fenomen ce are loc în anumite condiții – când o extremă se atinge cu cealaltă sau punctul în care o extremă devine cealaltă, căci numai așa se poate reprezenta absolutul. Calea de mijloc.)

Așa grăit- a, de fapt, Zarathustra.

*Răul este folosit cu sensul de dezechilibru, haos.

* A nu fi existat, a nu se fi întâmplat sau vidul reprezintă, mai degrabă, răul.