Mi-a zis cineva într-o discuție că eu aș milita implicit pentru statul religios! Așa a înțeles el ce ziceam eu. Deh, cu ce vrea/poate el să înțeleagă nu mă pot pune. Dar – ca orice discuție – m-a pus nițel pe gânduri. De ce aș lăsa de înțeles cuiva că aș avea astfel de convingeri? Dacă mă analizez atent, oare ce găsesc? Ei bine, am aruncat o privire în sinea mea. Una rapidă dar pe bune, să văd ce aflu înainte să maschez treaba aia în care chiar cred, cu mormanul de autoamăgiri pe care îl îndesăm peste ceea ce credem, vrem, dar ne temem ori ne sfiim să recunoaștem.

Ei bine, cred că statul laic mi-e cel mai pe suflet! Și nu în pofida faptului că sunt un om credincios, ci tocmai de aceea! Să mă explic: prin stat laic nu înțeleg nicidecum un stat ateu, ci unul imparțial. Non-religios, dar nu anti-religios. Nimic mai benefic decât un stat non-religios. Pentru religie, chiar! Și pentru credincioși! Într-un stat laic, credința îmi aparține. E a mea și a confraților de credință. E o alegere personală, nu o politică de Stat. Credința mea este expresia libertății, nu a obligativității. Din acest punct de vedere, credința diferită a altuia sau necredința cuiva mi se par expresii deopotrivă inerente și necesare ale statului laic, implicit ale normalității.

Da, îmi voi apăra mereu credința și dreptul de a o avea și manifesta. Da, voi amenda ceea ce percep ca fiind clișeu, intoxicare, manipulare, dezinformare sau rea voință. Dar sunt fericit că-mi pot apăra credința. Mi se pare salutar că sunt în situația de a o face! M-ar îngrozi un Stat în care nu-mi pot exprima și apăra credința pe motiv că nimeni nu ar critica-o de frica legii și a poliției. M-ar îngrozi o societate în care credința mea, confiscată de Stat, ar echivala cu teroarea. M-aș opune vehement oricărui totalitarism religios, așa cum l-aș ataca și pe cel secular.

Concetățeanul care-mi contestă credința îmi este necesar. Mă obligă la dialog interior. Îmi arată perspective diferite. Cât timp el, ca și mine, nu avem convingerile confiscate de autoritatea de stat, cât timp el, ca și mine, suntem față în față, doar între noi, părți diferite, dar împărtășind la comun spațiul minunat al libertății de credință, de opinie, de exprimare, nu poate fi decât în regulă. Normal. Viu. De-aia nu cred în construcțiile politice fundamentate pe credința religioasă. Am sentimentul că-mi parazitează, perfid, convingerile cele mai profunde.

Voi combate și voi dezbate mereu cu atei sau cu cei de alte credințe. Dar îi voi iubi pentru că prezența lor îmi legitimează etic propria prezență. Confruntarea cu ei îmi dovedește că nu cred pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Și pentru că pot. Și pentru că ei, în fața mea, sunt mărturia libertății mele.