Ştim de la şcoală că monopolul asupra violenţei legitime îl deţine Statul. De ceva vreme, aflăm că Statul, cu tot aparatul său birocratico-militar, nu mai deţine acest monopol. Sau cel puţin îi este contestată această putere. De către cine? De către terorişti. Iar cetăţenii încep să se îndoiască tot mai mult de acest lucru: puterea statului asupra violenţei legitime e pusă sub semnul întrebării. Încep să se îndoiească, să se teamă.
Brusc, aflăm că monopolul asupra violenţei este „privatizat” de diverse grupuri „invizibile”, dar cu o putere reală înfricoşătoare. Şi ce facem dacă nu mai avem încredere în Statul care pierde acest monopol al violenţei şi protecţiei? Ne refugiem în zone „private” de „protecţie”, spre alte oaze de monopol al „protecţiei şi violenţei”: excluderea celuilalt, a străinului, comunităţi şi instituţii ale „aceluiaşi”, protecţie privată etc. Însă puţini îşi permit să aibă instrumente reale de „protecţie privată”. Cei care nu-şi permit fug spre zonele violenţei simbolice care se poate transforma oricând în violenţă reală: de la fobii la răzbunare şi război real.
Aceste atavisme politice care se resuscitează în spaţiul occidental şi care impun particularismul în faţa universalului ne arată de fapt că noi suntem mult mai apropiaţi şi asemănători cu cei care produc acum această formă „privată de violenţă”. Repetăm, de fapt, o istorie veche dar în condiţii sociale, economice şi politice total diferite. Şi nimeni nu poate prevesti viitorul…
