În mintea oamenilor politici, actul guvernamental în România este doar un joc de noroc, un joc al hazardului, nu un act ştiinţific, coordonat după o procedură tehnică. Nu am auzit niciodată vreun ministru care să se laude cu realizările sale profesionale în Guvern, ci doar ministri care să se bucure că nu s-a întâmplat nimic rău în mandatul lor, că stelele s-au aliniat şi norocul a fost de partea lor. Se comportă ca nişte floricele inerte şi inepte care speră ca în acele 6 luni la conducere unui minister să nu bată vântul şi să le spulbere. Se roagă să fie cald, se roagă să nu plouă, se roagă să nu ningă, se roagă să nu se prăbuşească vreun avion, se roagă ca rata accidentelor rutiere să fie mai mică decât în oricare alt mandat, se roagă să fie cât mai puţine victime în mandatul lor. Foarte ingenios mod de a conduce un minister, nu găsiţi? “Sper să nu se întâmple” este crezul lor, principiul lor central de a vieţui, deoarece prevenţia lui “se întâmplă” necesită atât competenţă, atât şcoală de specialitate, cât mai ales materie cenuşie. Şi de ce să previi aidoma unui profesionist să nu se întâmple, când poţi să nu faci nimic şi să … speri?

Singurul ministru care a gândit-o cu voce tare – chiar dacă toţi gândesc aşa – este recent demisul Radu Stroe, care a emis o bazaconie mai mare decât el: “Îmi pare rău că s-a întâmplat în timpul mandatului meu tragedia”. Exact ce spuneam. Ţara lui “sper să nu mi se întâmple mie”. Cred că fac pariuri între ei dacă li se întâmplă sau nu ceva în timpul mandatului. La noi nu există un plan de criză, un plan guvernamental, proceduri care trebuie urmate… Nu. De ce să existe aceste lucruri complicate, de ce să muncim, când îl avem pe “sper să nu mi se întâmple mie”?

Într-o ţară civilizată ar trebui să existe proceduri şi planuri de criză pentru orice tip de criză. Studenţii mei (Jurnalism, Administraţie publică, Management, Marketing, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene) cu care am făcut cursul de Relaţii publice au înţeles cât este de important să ai dosare pentru orice tip de criză. Şi dacă nu au înţeles atunci, cu siguranţă au înţeles acum importanţa lor. Mă refer atât la proceduri de intervenţie, cât şi la un plan coerent de comunicare. În Guvernul României nu există aşa ceva. Autorităţile statului nu au aşa ceva. Noi sperăm ca iarna să nu ningă, vara să nu plouă torenţial, să nu se accidenteze cineva în zone greu accesibile, să nu fim muşcaţi de câini maidanezi, să nu ne rupem maşinile în canalizări fără capac şi lista “speranţelor” atinge parametri colosali. Într-un cuvânt, sperăm. Stăm cu fundul pe scaun şi lăsăm toată treaba noastră în grija hazardului. Şi aici nu mă refer doar la oameni simpli, ci la înalte capete ale guvernului care acţionează la impulsuri şi aleargă ca o găină fără cap atunci când tragedia se întâmplă în timpul mandatului lor.

Când o să învăţăm că avem nevoie de oameni tehnici în ministere şi în autorităţile statului, când o să înţelegem că procedurile şi, mai ales, urmarea lor sunt MAMA coordonării în crizele de orice natură, când o să înţelegem că oameni precum Stroe, Oprea şi mulţi, mulţi alţii nu sunt oameni tehnici, ci doar nişte politruci care speră să nu li se întâmple, atunci lucrurile vor funcţiona în România. Până când nu vom scăpa de oameni ai “sper”-ului şi până când nu vom angaja oameni tehnici în posturi tehnice şi nu politruci, accidente stupide, care au putut fi prevenite şi evitate, se vor întâmpla şi de acum încolo. Cheia este să nu speri, ci să acţionezi şi, cel mai important, să ştii CUM să acţionezi.