„Salonul Național al Artelor”. „Temeiuri. Elogiul Frumuseții ca Înfățișare a Binelui”. A fost la sala „Brâncuși” a Palatului Parlamentelor, acum este la Art Gallery Constanța! Dacă nu v-a copleșit deja aglomerația de cuvinte mari și de majuscule, atunci nu sunteți dotați pentru Simțirea Profundă a Artei… Felicitări! Atunci faceți parte din aceeași categorie cu mine…

Mai în glumă, mai în serios, nici nu știu cum să încep. O să se înțeleagă iar că-mi „bat joc” de munca unor oameni (de parcă i-aș împiedica să-și vadă în continuare de treburi) sau că mă cred „la New York” (apropo, ultima expoziție de pictură de la MoMA conține multe lucrări slabe – nimic ce nu ar putea fi făcut într-un spațiu marginal ca al nostru –, și asta pentru că, în selecția curatorului, a contat mai mult cota pe care o au respectivii autori pe piața de artă, unde colecționarii își asum tot mai puține riscuri). Dar cum să mă duc „la pomul lăudat”? Ceea ce am văzut (în galeria constănțeană, fiindcă au fost expuse mult mai multe lucrări la București) nu a fost decât o colecție eterogenă de lucrări (nu lipsește grafica, nici artele textile, dar picturile predomină) palide, dacă nu chiar „moarte” de-a binelea. Expoziția este pusă sub semnul ideilor platonice, dar, când nu rămân în perimetrul imitației (mimesis), lucrările recurg școlărește la modele din istoria artei – culmea ironiei involuntare? Oricum, nu pare să fi alarmat pe nimeni lipsa de apetit pentru teorii și, în particular, pentru filosofie (a nu se confunda cu „bălăceala” metafizică, pojghița care deghizează „arta pentru artă”), atâta timp cât întreg proiectul pare să nu fie decât un „banchet” al breslei (celelalte ediții au purtat titluri la fel de suspecte, ca „Heraldica luminii”, „Calea cunoașterii – calea iubirii!” sau „Arborele vieții”).

Când nu ești întâmpinat de peisaje de pe vremea impresionismului românesc sau de „flori” care arată de parcă nu ar fi trecut un întreg secol de la Luchian (ceva mai interesant întâlnim, totuși, la Brândușa Bontea, Umbre), dai de umbra lui Kandinski (Elena Bissinger, Acoperiș pentru cer – sic), a lui Paul Klee (Mirela Hagiu, Construcție spre o lume perfectă) sau, eventual, (și) a lui Brauner (un caz mai interesant: Ștefan Pelmuș, Sisif Golem) ș.a.m.d. (Liviu Șoptelea măcar reușește să ducă influența lui Klimt acolo unde acesta nu ajunsese încă.) S-ar spune că nu mă pot plânge în cazurile în care avem de-a face nu cu derivate „retro”, ci cu prelungiri (Corneliu Vasilescu se numără printre primii care au practicat expresionismul abstract în România, dar o compoziție recentă ca Lucrare I, la drept vorbind, nu se poate distinge de o mie de alte asemenea lucrări derivative care se fac astăzi și la noi, dar și în alte părți), dar să fim cinstiți. Astăzi își permite oricine să expună orice (pentru că „istoria artei”, așa cum o știam, s-ar fi terminat, după unii teoreticieni), dar ar trebui să însemne asta că nu ne rămâne decât refugiul într-o formă sau alta a trecutului, abandonarea creativității?

E drept, am exagerat un pic: secțiunea de textile profită de folosirea materialelor aparent cele mai „urâte” (memorabile: Mihaela Carp, Mere și soare, lucrarea sculpturală Compoziție de Elena Blaj). Apoi mi-a atras atenția un portret „schizomorf” fără a fi cubist (Laura Titor, A doua față a Evei); mi-a plăcut și ciclul de colaje (într-adevăr frumoase, deși cu sugestii strict arhetipale) semnate de Horea Curcezan (un caz opus celui pe care l-am semnalat data trecută, la Ruxandra Ilfoveanu), iar pânzele cu „stencil”-uri ale lui Mircea Valeriu Deacă sunt la mare distanță de lucrările din jur, fie ele abstracte (totuși, compozițiile semnate de Marina Dumitrescu și de László Botár au o oarecare „prezență”), fie ele cu simbolisme ezoterice obositoare. Față de acestea din urmă, parcă prefer picturile care trimit la pictură, într-un fel (Eugen Ilina, Deictic – unde autorul invizibil ar fi putut să ne arunce paleta…) sau altul (Vasile Pop Negreșteanu, Modelul picturii), cel puțin pentru ingeniozitate. Atâta doar că în ele se vede cel mai bine că mai toți pictorii aceștia lasă în urma lor (nu ne trimit, fiindcă lipsește mesajul din sticlă) obiecte din „muzeul de fildeș”.

Salonul care i-a refuzat cândva pe impresioniști (cei care aveau să devină cunoscuți astfel) deținea reguli stricte, totul în numele unei rigide înțelegeri a Artei (una singură, nu plurală – și cei mai conservatori dintre noi nu pot să nu admită faptul că din diversitate nu mai putem ieși decât prin forță, abuziv). În salonul acesta, dimpotrivă, regulile aproape inexistente sunt un pretext pentru jocurile unei societăți închise, în care au fost și sunt câțiva artiști mai mult sau mai puțin autentici (totuși, juriul include nume ca Viorel Mărginean sau Marilena Preda-Sânc), dar în care sunt mai ales refugiați, care se opresc la o înțelegere meșteșugărească sau terapeutică a artelor. Abia dincolo de aceste extreme putem vorbi de mize reale, provocări, riscuri, „șocul durabil” – poate doar simulacre de așa ceva, dar, în orice caz, alte posibilități decât cele ce par să crească în „sera” uniunilor artiștilor plastici (nu și… elastici).