Este adevărat că multe istorii ale artei recente menționează doar în treacăt sau ignoră în totalitate „anacronismul” (cunoscut și ca „Pittura Colta” sau „hipermanierism” – un curent al anilor ’80 care s-a manifestat mai ales în Italia) și ceva mai recentul „realism clasic” (care are legătură cu arta academică din secolul XIX, nu cu realismul unui Courbet), timp în care alte tendințe contemporane ale picturii figurative (mișcarea din Bay Area, fotorealismul și hiperrealismul, „New Image Painting”, neoexpresionismul, noua școală de la Leipzig sau actuala școală de la Cluj) se bucură de o anumită vizibilitate. Dar nu este mai puțin adevărat că până și „anacroniștii” (care reciclează figuri postrenascentiste în decoruri uneori postmoderne) sunt străini de criteriile artei contemporane (de la care istoriile sus-menționate nu se abat). Astfel de pictori poate că vor fi mai prizați de colecționari în viitor (atâta vreme cât „piața de artă” nu mai înseamnă doar marile case de licitații internaționale și regionale), dar nu și de către critici.

Tradiția picturală europeană a ajuns tardiv în România, astfel încât ceea ce s-a „împământenit” aici drept tradiție a fost filiera impresionistă. Există doar câțiva pictori la noi (în ultimele decenii) care s-au apropiat de tradiția europeană propriu-zisă – unul dintre aceștia este fantezistul Nicolae Maniu, ale cărui manierisme ostentative sunt influențate și de suprarealism (Bosch și Dalí sunt mai apropiați decât ar sugera distanța temporală). La polul opus se află Zamfir Dumitrescu, a cărui sobrietate refuză „modernizarea”. Așa cum se poate vedea în actuala expoziție de la Muzeul de Artă din Constanța, supralicitarea unor tehnici precum „trompe l’oeil” servește doar unei confirmări a „supremației” tradiției europene (iluzioniste prin excelență).

Ar fi și nedrept să ne așteptăm la altceva decât o artă nemoartă, o artă complet muzeală – Zamfir Dumitrescu nu face decât să conserve acea concepție meșteșugărească pe care o aveau vechii maeștri, înainte ca romantismul să impună figura artistului inspirat și (eventual) revoltat. Dar de la Warhol încoace a devenit „ok” pentru artiști să fie „antreprenoriali”. Între „experimentalul” Hirst și „tradiționalistul” Kinkade sunt diferențe cam neglijabile din punctul acesta de vedere. Prin comparație, Zamfir Dumitrescu este un exemplu blajin.

*

„Artistul e un prestator de servicii care țin de plăcerea noastră, nu a lui!” Așa scria Lucian Mîndruță în „Scrisoare deschisă către creatorii de artă urâtă”, un articol apărut acum doi ani în „Dilema veche”. Dacă s-ar teleporta într-o țară occidentală de acum 60-70 de ani, acest demn reprezentant al televiziunii românești de tranziție (cu tot ceea ce înseamnă: știri, TeleEuroBingo, filme cu Chuck Norris, emisiuni culturale mai deloc…) ar fi fost luat în derâdere, dar astăzi este luat în serios de cei care au imensa plăcere de a posta pe marginea fiecărui articol despre vreun Hirst sau Rothko (nicio diferență pentru ei) aceeași frază-stereotip: „Împăratul este gol”. Dar dacă „frumos e ceea ce spune portofelul meu” (al lui Mîndruță, cel care a fost recompensat cu atâtea salarii pentru prestația sa de vedetă carismatică și de slujitor al cultului care face trafic cu „show”-ul „realității”: jurnalismul), înseamnă că Van Gogh-ii de azi ar trebui să se adapteze, să dispară sau să subziste ca bravi cerșetori ai societății. (Dar despre asta deja am vorbit în articolul anterior, „Sacrificiul artei – clișeu și realitate cinică”; să ne întoarcem la subiect.)

„Un prestator de servicii fericit că are posibilitatea de a trăi din propria meserie” – așa se definea Zamfir Dumitrescu într-un interviu de acum 10 ani, în care cel care era la acea dată președintele UAP (și care mai recent a scris: „Am condus o uniune de artişti tembelă, falimentară, pe care am adus-o pe linia de plutire, dar se ştie că lupii flămânzi se sfâşie între ei şi-şi pierd instinctul de haită. După plecarea mea, uniunea respectivă n-a mai fost tembelă, n-a mai fost deloc.”) recunoaște că nu regretă că l-a pictat pe Ceaușescu. A-i invoca senin pe portretiștii lui Cesare Borgia după dezastrele secolului XX – ca scuză pentru a perpetua și astăzi etica machiavelică (dacă tot o folosesc toți „deștepții”) – este semnul unui privilegiu colosal. De altfel, a primit în 2002 „Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler” – nu mai contează faptul că a intrat în hora operelor omagiale (lui Ion Bitzan și altora s-au iertat lucrurile astea, nu?), activitatea sa profesorală și teoretică par să-l fi propulsat.

Iar dacă un mojic ca mine ar pune la îndoială relevanța operei sale (o operă care ocultează cu totul contextul în care a apărut, așadar elogiată anistoric sau în termenii unei „sincronizări” cu „întoarcerea” figurativului și cu „realismul clasic”, de parcă acestea ar fi în avangardă), zău că ar fi în zadar: dacă pe o latură a Casei Poporului găsești vaze cu flori, iar pe o altă latură artă conceptuală și alte asemenea lucruri de „export”, mai poți să te miri? În fond, disonanța aceasta e chiar cea a realității sociale: tehnologiile evoluează mult mai rapid decât mentalitățile, iar însăși această evoluție rapidă îi poate face pe oameni să se refugieze în vreo tradiție la îndemână.

*

Marshall McLuhan: „Artistul este persoana care inventează mijloacele de a face trecerea dintre moștenirea biologică și mediile create de inovația tehnologică”. Nu și aici. Constanța are deja nenumărate hipermarket-uri, cluburi și plaje „brenduite”, dar e mai ușor să consumi cultură decât s-o produci. Dacă muzica actuală mai poate ateriza la malul mării, arta actuală se pare că nu prea. Nu există o continuitate a inițiativelor alternative (deși apariții meteorice precum Constanța Caz rămân lăudabile), iar nivelul instituțional este cu totul captiv în inerțiile și prejudecățile sale, pe care le perpetuează fără cea mai mică rușine. Nici nu prea ar avea cum.

Unii protestează prin indiferență (și atunci totul pare perfect), eu (aflat cu totul în afara breslei, prin urmare amenințările și meschinăriile celor mai orgolioși nu pot decât să mă amuze) am încercat în această rubrică să fac o critică exhaustivă, dar și (pe cât se poate) inteligibilă. Am încercat să nu zic doar „câh”, ci și de ce. Poate că unele dintre lucrurile pe care le-am scris vor fi de folos cuiva din orașul ăsta, care poate va conștientiza astfel ce-i lipsește artei constănțene și ar fi de preferat să se facă. Critica, în schimb, nu mai poate continua: am fost nevoit deja să mă repet în anumite privințe, fiindcă situația este și probabil va mai rămâne destulă vreme la fel. Eu voi încerca totuși prin mijloacele mele (modeste spre inexistente) să stimulez și să susțin alternativele. Și asta într-un mod substanțial, pentru că simpla teleportare la Constanța a unor galerii și a unor colecționari avizi nu poate însemna mare lucru pentru Constanța (după cum s-a văzut la CONTAMINAZIONI 014, unde jurnaliștii au lipsit cu brio). Un truism siropos, dar necesar: schimbarea vine din interior. Punct și de la capăt.