Nu am reușit să găsesc satisfacție în micile accidente genetice sau în ușoarele derapaje biografice ale personajelor care alcătuiesc scena publică, indiferent despre ce zonă a acesteia vorbim. Fie că e vorba despre politică sau despre cultură, de exemplu, mi s-a părut vulgară atitudinea de precupeață gureșă a celor care jubilează că Băsescu e chior, că Ponta are bazinul mare și pare să fi rezultat din efortul lui Mickey Mouse sau că Tăriceanu a avut multe neveste. Mi s-au părut mai importante faptele acestor oameni decât partea lor de caricatură, oricât de generoasă ar fi fost oferta. La fel și în cealaltă tabără: păi, în loc să mă delectez citind proza filigranată a domnului Pleșu, eu să mormăi pe la colțuri despre faptul că omul este bonom și rubicond? Sau cât de prostovan ar trebui să fiu să-mi stea în gât papionul domnului Patapievici? În sfârșit, și închei aici exemplele, ce-am eu cu domnul Liiceanu? Poveștile domniei sale despre relația pe care o are cu automobilul personal, Siegfrid pe numele său, ori cu produsele de cosmetică mai mult sau mai puțin onctuoase, mi s-au părut doar răsfățul târziu al unui om care nu mai are a se teme de nimic și care a demonstrat deja totul în agora. Mereu am avut senzația că felul în care vorbește domnul Liiceanu ar trebui să fie un model urmat de toți cei care trec prin ordaliile expresiei publice: claritate și echilibru, fără contradicție sau ezitare, deparazitat de ă-uri prelungite și î-uri enervante, doar curgerea firească a mesajului ce pare a fi citit direct dintr-o carte. Apropo de cărți, cine oare, din cei care i-au citit „Jurnalul de la Păltiniș”, n-a simțit bucuria pură, dacă nu cumva chiar exaltarea, pe care ți-o poate dărui întâlnirea cu un Profesor ca C. Noica în contextul deja mitologicei Școli păltinișene!?  Am traversat și eu, febril aproape, paginile acestui volum, vibrând, ca atâți alții, în preajma ideii romantice de performanță culturală pe care elevii domnului Noica au avut privilegiul să o trăiască pe viu. Jurnalul lui Gabriel Liiceanu m-a format oarecum și-i sunt pentru asta recunoscător, așa cum, sunt sigur, îi sunt recunoscători mulți din cei care l-au citit. Dar cine ar putea uita forța și impactul Apelului către lichele, textul care a marcat prin limpezime și atitudine morală cea mai tulbure perioadă a istoriei post-comuniste?

Pe acest fundal, discuțiile despre cum a preluat dl. Liiceanu Editura Politică pentru a o transforma în Editura Humanitas mi s-au părut exagerate. Cât despre restul cărților publicate de autorul Liiceanu, trebuie să admit că nu am fost cel mai fervent cititor posibil, dimpotrivă, patetismul lor moralizant mi s-a părut o rețetă prea facilă pentru succesul pe piață. Tot ce am scris aici, în câteva rânduri, vorbește despre un personaj public pe care l-am respectat deplin, dincolo de orice ar putea fi considerat conjunctură.

Recunosc, mi s-a părut straniu să-l aud pe profesorul Mincu alintându-l pe directorul Editurii Humanitas cu apelativul liicheanu, așa cum vituperațiile lui Paul Goma la adresa lui Liiceanu păreau să nu se potrivească în nici un fel cu profilul public al acestuia.

Iată însă că dl. Liiceanu a publicat recent  în revista „22” un text scurt, probabil un fragment din ceva mai amplu, numit  O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă. Subiectul vă este sugerat de titlu, iar stilul este fără îndoială al celui care îl semnează. Autorul încearcă pe ici, pe colo, niște șăgălnicii, un fel de glumițe, dar cum dl.Liiceanu nu ar putea fi bănuit vreodată de simțul umorului, lipsa acestuia nici măcar nu surprinde. Surprinde, însă, altceva: o mărturisire! Să vă explic pe scurt: Liiceanu primește de la Măgureanu, șef al proaspătului SRI, șase sticle cu vin alb. Liiceanu, paranoid, presupune că vinul ar putea fi otrăvit. Dar, pe de altă parte, scrie chiar el, dacă vinul nu este otrăvit e păcat să-l arunc. Așa că ce face? Îl pune pe masa colegilor de la Grupul pentru Dialog Social, să vază ce va fi. Colegii îl beau cu inocentă veselie, în vreme ce Liiceanu nu se atinge de pahar. După câteva zile, generosul director de editură constată ușurat: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. ( vezi mai jos textul dlui Liiceanu in extenso)

Am citit textul cu mirare, la început, apoi cu indignare. Găsesc și acum inexplicabilă amoralitatea dlui Liiceanu care, după ce își expune colegii unui pericol, Slavă Domnului, inexistent, nu găsește nici peste mai bine de două decenii luciditatea de a înțelege gestul pe care l-a făcut. Dimpotrivă, tratează totul cu un amuzament de om care, prin senilizare, și-a pierdut inteligența morală. Asta dacă presupunem, și abia aici discuția devine cu adevărat acută, că a avut-o vreodată. Impostura morală a domnului Liiceanu este pentru mine o lovitură. Mi s-a părut că prezența lui publică, alături de a altora, numiți sau nenumiți, nu foarte mulți, face respirabil aerul prea murdar al unei țări cu destin mic. Acum, însă, sunt obligat să constat falimentul moral al lui Liiceanu.

Am scris toate astea cu tristețe, știind că voi da apă la moară tuturor inepților care, punând mână de la mână, l-au făcut pe Cărtărescu să dispară din spațiul public. Știu că le voi da spor semidocților care detestă cărțile și pe cei care le scriu, gargaragiilor și sicofanților.

Dar am zis și mi-am salvat sufletul.

„Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediulGDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.

Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.”

(http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html)