Cu ocazia Zilei Alimentației Sănătoase, în Săptămâna Altfel, fata mea, Irina, elevă la clasa zero, a fost în vizită împreună cu doamna învățătoare și colegii ei la McDonald’s. Care a fost scopul educativ al acestei acțiuni mi-a fost greu să înțeleg, dar cu ceva tot am rămas după întâmplare, anume cu certitudinea că, uneori, lipsa de imaginație intră în coliziune cu perspectivele unei alimentații sănătoase.

Întâmplarea evocată mai sus nu este o glumă, e o realitate care spune foarte mult despre lipsa de atenție veritabilă pe care oamenii maturi și presupus responsabili o dau acestui subiect.

Alimentația în general și alimentația copiilor în special este, probabil, primul semn al educației și al capacității de a fi conectat la realitatea unei lumi care nu se sfiește să-și impună criteriile dure.

Lipsa de atenție la felul în care-ți hrănești copilul este o eroare de neiertat.

De aici începe totul, aici se pun bazele reușitei sau ale eșecului, oricât de banal sau de extrem ar putea să sune asta. Din păcate, însă, părinții, atât cât reușesc eu să observ, nu par capabili să le ofere copiilor lor hrana și educația necesare pentru o viață împlinită.

Copiii hrăniți pe fugă, furajați cu un sendviș neglijent, lăsați în ghearele Cornului infect și ale Laptelui praf oferite de guvernele impotente ale ultimului deceniu, copiii infectați cu excesul de zahăr și grăsimi hidrogenate, nu au cum să fie competitivi. Ei vor fi cu necesitate produsele bolnave și eșuate ale unei lumi care ia totul prea în ușor, începând chiar cu propriile odrasle.

Probabil că dacă ar reuși să citească doar o mică parte din literatura de specialitate legată de subiectul nutriției copiilor, părinții lor ar înțelege de ce bieții elevi nu se pot concentra în timpul programului școlar, de ce, beneficiind de binecuvântata inteligență nativă, micuții nu sunt capabili de performanță școlară. E paradoxal cum, oameni care nu se respectă pe ei și copiii lor nici măcar la nivelul elementar al hranei cotidiene, mai au pretenția unei evoluții firești a micilor elevi.

Din nefericire, tații consideră că acest subiect nu este în mod necesar de competența lor, așa că întreaga răspundere a acestui delicat subiect ajunge doar în spinarea mamei care, măcinată de lipsa timpului, sfâșiată de oboseală și sastisită de repetiția fără saț a rețetelor preluate de la străbuni, nu mai reușește să livreze familiei decât clasicele prăjeli sau ciorbe lungi de care copiii fug înspăimântați spre falsul dar promițătorul teritoriu al glutamatului de sodiu și-al sucurilor pline de zahăr și acid fosforic. ”Copilul meu nu vrea să mănânce!”, aud de prea multe ori de la doamne care nu vor să priceapă că ceea ce gătesc necesită un aport semnificativ de inteligență, răbdare și interes. Vorbesc despre acest subiect ca unul care le gătește copiilor săi în fiecare zi și care are satisfacția să-i vadă mâncând cu poftă, crescând viguroși și, mai ales, iubind să afle care-i povestea gătitului.

Ce vreau să spun aici este că ceea ce le dați copiilor dumneavoastră să mănânce nu este un subiect de importanță secundară. Dacă, însă, îl veți considera așa, fie din ignoranță, fie din grabă, aveți toate șansele, dacă mi se va permite, la eșec: al vostru și, mai grav, al copiilor pe care îi creșteți.

Dacă tot am vorbit aici despre toate astea, îndrăznesc să vă recomand un volum care mi-a fost de mare folos:

„Ce mănâncă un copil isteț” al nutriționistului Patrick Holford, editura All, București, 2011.

http://www.all.ro/carte/ce-mananca-un-copil-istet.html