(Nu știu cum se face, dar „poliția karmei” (vorba celor de la Radiohead) m-a pus să scriu despre trei expoziții – una recentă, celelalte două ceva mai vechi – la ale căror vernisaje nu am fost. Știu că, de obicei, nu ratez mare lucru. Greșeală fatală din partea mea. În mod inevitabil, textele următoarele vor dezamăgi, mai întâi prin exprimările uneori mai neinspirate, apoi prin informațiile parțiale, din pricina sus-menționată. Așadar, clemență…)

Vegetale și minerale până la refuz în acest ultim Salon de Vară, pentru care nu a fost dată însă vreo temă anume. În mod fericit, sunt suficiente lucrări care au putut suporta o alăturare în acest sens (tematic); în mod nefericit, calitatea expoziției per ansamblu este foarte scăzută, chiar luând în calcul cele câteva lucrări mai reușite, unele în compania cea mai puțin inspirată. Cei de la Art Gallery Constanța par să fi fost făcut un compromis, înjghebând o expoziție în timpul unei perioade de relativă acalmie estivală, în timp ce Salonul de Vară, în sine, ar fi meritat să mai aștepte o lună. Ar fi fost evitată situația în care mai mulți dintre expozanți să fie nevoiți să „recicleze” lucrări care au mai fost expuse de curând.

„Călcâiul” expoziției o reprezintă în mod vădit partea de pictură. Scoase din contextul expozițiilor de origine, „Senzitiv” (Anamaria Avram) sau „Fonopictopoezia I” (Iulia Pană) nu reprezintă aici decât un mic pas înainte față de numeroasele picturi abstracte sau semi-figurative cu titluri a căror enigmă, îmi pare rău s-o spun, provoacă mai mult interes decât lucrările în sine. Când mă uit la „Atelierul” lui Dorin Barbu sau la dipticul lui Gheorghe Caruțiu („Lumina florilor” și „Puterea florilor”…), mă simt nevoit să mă întreb: de ce? Unele dintre lucrările dispuse pe stâlpii de rezistență adâncesc și mai mult misterul: „Lumina și cromatic primăverii”?… Alături de puține (dar timide) alte excepții (poate „rufele” lui Dragoș Turda), se detașează de restul „plutonului” (inclusiv prin tematică) pictura lui Cosmin Grosu, cu un nud masculin și un nud feminin (mai descarnat față de celălalt, aproape o hologramă) într-o cameră cu becuri arse, dar nu foarte întunecată – o tentativă de pictură atmosferică și/sau narativă care ar trebui continuată (fără apelul la modele strident de evidente, lucru de care a suferit recenta expoziția Adrian Răceanu).

Din punct de vedere cantitativ, a dominat pictura, dar multe dintre cele mai interesante lucrări aparțin celorlalte sfere. Ceramica este reprezentată destul de puternic de „construcțiile” lui Ilia Yankov și „Lecția de zbor” a lui Vasile Filip – notabile, desigur, prin comparație cu ansamblul anost al sculpturii din zonă. O oportunitate ratată (cred) este obiectul himeric al lui Florentin Sîrbu, care ar fi putut avea o componentă interactivă, poate precum obiectele tactile consacrate de Paul Neagu. Ajungând puțin prea târziu la expoziție, n-am reușit să aflu povestea lucrărilor neașteptate ale lui Leonte Năstase, cu mai multe sculpturi pozate aidoma unor descoperiri arheologice. Colajul Ioanei Călinescu („Aspirație”) trece oarecum neobservat așezat pe verticală, pe când lucrarea lui Tudor Tițoiu (intitulată fără un strop de ironie… „Suspans, răbdare, ideal”) este dezavantajată complet de locul în care este amplasată. Mai fericit este cazul tripticului (intitulat „Compoziție”, și nu „Fără titlu”, cum ar fi fost mai potrivit) semnat de Anca Deaconu, atipic față de compozițiile abstracte pe care obișnuiește să le expună. Aceste trei lucrări, poate cu dimensiunile cele mai reduse din întreaga expoziție, sunt desenate pe un soi de hârtie igienică sau carton embosat și, alăturate, par să creeze cel puțin o poveste (printre cei care s-au oprit în fața lor au circulat mai multe interpretări), și asta cu un număr foarte restrâns de semne picturale. Expozițiile din Constanța, oricât de neambițioase ar fi în majoritatea timpului, mai reușesc să furnizeze uneori câte-o surpriză care să mă facă – măcar pe mine – să-mi zic că a meritat să trec pe la expoziție.

*

Titlul expoziției „Status Quo” (Muzeul de Artă, sala de la ultimul etaj) ne lasă într-un mic suspans: la care realitate, la care „stare de lucruri” să ne așteptăm? Fotograful Laurențiu Cliante, în modul cel mai previzibil, pare să livreze în majoritatea timpului exact genul de fotografie socială care transformă ființe umane complexe în imagini schematice, strict prozaice sau, din contră, melodramatice. Dar sunt și accidente fericite, detalii poate nepremeditate care elevează unele dintre aceste fotografii. Sunt redate în două fotografii diferite același spațiu și aceleași două personaje, dar schimbarea aparent minoră de perspectivă și de poziție a camerei schimbă complet atmosfera. Pe același perete: un bărbat care ne privește de după gratiile unui geam de bloc comunist și, dedesubt, doi bărbați jucând șah la adăpostul unei perdele la fel de comuniste. Apoi te-ai aștepta ca un grup de credincioși (musulmani?) să fie fotografiați din față sau din profil, dar (probabil în virtutea pietății) fotograful s-a hotărât să-i pozeze din spate, cumva la etaj – un rezultat mai puternic decât în cazul unei posturi tipice pentru fotografie sau cinematografie.

Într-un mod încă mai derutant, o parte a expoziției este aproape total diferită, constând în peisaje minimaliste în alb-negru. „Denivelările” sus-menționate și aceste ultime fotografii peisagistice fac să mă întreb în ce măsură vorbim de un fotograf sau de mai mulți fotografi „ascunși”. Versatilitatea este a aparatului/aparatelor de fotografiat, desigur, dar rămâne pentru mine o întrebare: la ce stare/stări de lucruri vrea să se refere Laur Cliante? Întrebarea, până una-alta, merită pusă în cazul tuturor celor care vor să răspundă exigențelor fotografiei „de artă”.

*

Nu am reușit să ajung nici la vernisajul expoziției celor de la Asociația „Échiquier“, așa că nu am reușit să aflu de ce în sălile de la parterul Muzeului de Artă sunt mai puține lucrări și mai puțini autori decât menționează comunicatele, de ce nu au fost expuse aici anumite fotografii care sunt prezente în afișul vernisajului etc. Dar ce poate da greș? Doar este o expoziție internațională de fotografie!

Da, dar ce fel de fotografie? Cum ar spune englezul, „everything but the kitchen sink” (adică de toate). Sub aceeași umbrelă încăpătoare a „fotografiei artistice” au intrat aici detalii arhitecturale (Pierre Missé), scene desprinse din National Geographic (Alain Delanneau), ostentative nuduri printre stânci (Martin Zurmuehle), încercări destul de modeste de a profita de „blur” (Jean Baro în ciclul „Forest Spirit”), până și niște fotografii care par să fie destinate unei reclame la lenjerie sau ciocolată (Alexandra Fira) – chiar avem de toate, deși nudul (exclusiv feminin, desigur) este cel mai recurent (excepții de la norma nudului „reificat” (redus la obiect) găsim mai rar, de pildă, în unele dintre fotografiile irlandezului Doug Ross).

Fotografia mai mult sau mai puțin „abstractă”/„de atmosferă” reprezintă partea cea mai puternică a acestei destul de firave expoziții. Se disting în categoria aceasta Bogdan Bouşcă (un ciclu întreg de scene citadine pregnante, demne de o coloană sonoră „dark jazz”) și Stéphane Pellenec (care cam poetizează în titluri, dar realizează o abordare minimală, semi-abstractă, cu mare impact vizual). Poate câteva alte lucrări ar mai fi meritat aici o mențiune (portretele polonezei Iwona Aleksandrowicz, de exemplu), dar, una peste alta, expoziția oferă destul de puține într-un spațiu care nu a fost utilizat la maximum.

Să așteptăm mai multe de la următoarele ediții?