Mă întreba cineva dacă nu scriu ceva mai pe larg despre episcopi, pornind de la cazul Teodosie, desigur.

Nu o voi face. Voi scrie câteva gânduri despre preoţi.
Am vrut să fiu preot, cândva, în viaţa aceasta a mea. Sunt foarte mulţumit că am rezistat tentaţiei şi NU am devenit preot. Pentru că ştiu că nu aş fi fost un preot bun.
Însă sufletul meu a rămas alături de preoţi pentru că am avut prilejul să cunosc îndeaproape preoţi- şi din cei plini de vocaţie, şi din cei plini de bune-intenţii, şi din cei fără vocaţie, dar care au trebuit să aibă şi ei o meserie… Eu îi respectpe toţi.

E multă idealizare omiletică a preotului. Se induc imagini ideale, bucolice, cu preoţi blânzi şi înţelepţi, buni liturghisitori, duhovnici iscusiţi, cu familii tot timpul perfecte, ce trăiesc în gospodării bine rânduite şi conduc turmele de credincioşi spre mântuire.
Astfel de proiecţii există şi în lumea catolică: cu preoţi impecabili, care navighează îngeresc prin parohiile lor, aducând har şi binecuvântare oricui le iese în cale.
Preoţia e văzută în aceste proiecţii ca o slujire a lui Hristos diafană, într-o Biserică ideală, cu nişte credincioşi care şi atunci când sunt păcătoşi, au o cuminţenie de tablou pastoral.

În scenariile mai puţin bucolice şi anticlericale, preotul este un om care face bani din orice, mănâncă bine, bea bine, e om de lume, dar ighemoniconul popesc îl împiedică să o arate.
Dar şi chiar în cele mai agresiv anticlericale proiecţii, preotul este o fiinţă veselă, un mic bachus dolofan, uns cu toate alifiile, care nu are cum să nu îţi fie simpatic.

Însă viaţa de preot e complet diferită.
El este un om care trăieşte în lumea concretă, izbindu-se de toate problemele lumii concrete.
În primul rând de problema banilor: preoţii le cer bani credincioşilor nu din vreo lăcomie teribilă ci pentru că în ciuda legendelor remuscerniene statul nu le plăteşte salariul ci doar jumătate dintr-o leafă oricum foarte mică: la minimum pe economie.
Desigur, el primeşte mulţi-puţini, bani din toate activităţile parohiei. Dar banii aceia zboară: facturile bisericii nu sunt deloc mici şi să nu credeţi că vine înger să plătească curentul, încălzirea sau minima mentenanţă a clădirii.
Apoi vin angaralele către stat, căci tot un mit este acela că popii ar fi scutiţi de taxe şi impozite, trăind liberi de astfel condiţionări.
Apoi să completeze leafa cântăreţului, să dea ceva doamnei de la lumânări şi alte griji, a căror contabilitate este lăsată pe seama părintelui.
Îi ies greşit socotelile? Răspunde cu buzunarul şi….capul său.

Apoi vine instituţia bisericească care nu îl iartă: bani pentru protoierie, bani pentru eparhie, cotă de vânzare de lumânări şi calendare, taxe pentru susţinerea presei bisericeşti, atenţii care să facă viaţa ierarhului său fără de „grijă, întristare şi suspin”, contribuţii voluntare (dar obligatorii) şi obligatorii pentru diverse proiecte şi ambiţii arhiereşti.
Când toate acestea se termină, părintele vede ce îi mai rămâne: iar acel ceva se duce pe facturile casei sale, pe haine, mâncare, şcoală la copii şi alte „nimicuri” din astea.

Pe preot nu îl crede nimeni că este om. Dacă se supără ca tot omul şi dă în mă-sa pe dobitocul care a făcut cine ştie ce prostie, este imediat aspru judecat de credincioşi că e vulgar şi nu e bun de popă. Dacă bea un pahar în plus, este beţiv. Dacă este prins că îşi mai face un ou ochi într-o zi de miercuri „sminteşte” credincioşi care altfel prăjesc cârnaţi vineri….

Nici ierarhul nu îl crede că este om. Pe el îl interesează ca preotul să contribuie. Să îşi plătească dările şi, dacă vine şi cu câte o „atenţie” suplimentară la chiriarhul său, cu atât mai bine.
Are familie? Copii? Abia dacă îi aduc credincioşii de vreun 50 de lei într-o duminică? Nu contează: abonamentele să fie achitate, calendarele preplătite şi să nu îl pună Satana să „fure” din profitul pe lumânări, că judecata sinedriului îl paşte….

Să îl ferească Dumnezeu să mai aibă parte şi de vreun episcop tânăr şi ambiţios, care, după ce a dus câţiva ani de „aspră asceză monahală” la vreo bursă doctorală sau prin mânăstiri unde singura ascultare e să te faci plăcut şefului şi singura nevoinţă e să ticluieşti căi de a ajunge episcop, că nu e aşa? vorba lui Pavel, „cine doreşte episcopie, bun lucru doreşte”, ajunge să primească cârjă de ierarh.
Cu ăla nu mai e viaţă, Mai întâi pentru că ăla ştie despre preoţie doar ce a citit în Pateric şi a văzut prin catedrale episcopale (unde preoţii sunt un soi de decor liturgic, nu păstori).
Apoi pentru că ăla vrea să „confirme”, poate ajunge mitropolit, chiar Patriarh…. Unii vor să ajungă chiar sfinţi ierarhi. Şi cum nu pot pe „spezele” lor, atunci sunt buni şi umerii preoţilor din subordine.
Vrea ierarhul să facă o catedrală nouă? Preoţii vor trebui să se pregăteacă să facă „donaţii” obligatorii suplimentare.
Vrea ierarhul să se arate milostiv cu sărmanii? Preoţii trebuie să scoată bani pentru milostenia aia. Vrea ierahul să îşi umple eparhia cu mânăstiri mai dihai ca la Athos? Tot preoţii vor trebui să ajute la ctitorirea lor. Apoi să îşi împartă şi credincioşii- care se vor grăbi spre noile mânăstiri ca spre Mecca, doar doar vor găsi vreun „popă cu har”, care să îi lege şi dezlege de şireturi, sex, căsătorie şi ce nevoi mai au….

La preoţi mă gândesc de fiecare dată când e Biserica atacată, pentru că ei decontează şi cele de „sus”, şi cele „de jos”, şi nevrednicia superiorilor şi neînţelegerea credincioşilor.
Şi pe aceşti preoţi trebuie să îi înţelegem chiar şi atunci când îi vedem scriind prostii, de frică să nu afle ierarhul că nu au fost conform cu linia, şi atunci când fac prostii.
Să îi înţelegem că oameni sunt. Şi nu au cum să fie altfel decât după chipul şi asemănarea noastră, a credincioşilor.