Constanţa Noastră

Am fost într-un pește și m-am zgâriat în oasele lui

De câtva timp, mă priveşte fix în ochi atunci când îşi face turele zilnice, cele de câţiva metri, de colo până colo. El, aurolacul din gară, omul fără vârstă, omul cu probleme psihice care mi-a refuzat agresiv pungile cu haine, care mi-a râs în nas când i-am cumpărat un covrig, el, cel în zdrenţe, care avea o singură cârpă pe trup, drept bluză, o bluză prin care i se vedea pielea, cu pantalonii rupţi în fund, fără şosete, cu o fizionomie când de sălbatic, când de apostol, imun la foame şi la frig. E singur cuc întotdeauna, nu vorbeşte cu nimeni, singurele personaje apropiate fiindu-i cele din lumea sa imaginară. Doarme într-un canal, laolaltă cu şoarecii, cu şobolanii şi cu toţi demonii săi interiori.


Îl văd aproape în fiecare dimineață. Doar el și cu Singurătatea sa, stând de vorbă, pe iarbă, lângă calea ferată. Sau făcând nenumărate drumuri scurte, dus-întors, pe trotuar. E foarte slab. Are o claie de păr negru ce contrastează izbitor cu puținătatea trupului său famelic. Mă impresionează într-un mod ciudat. Mi-amintesc când l-am observat, atentă, pentru prima dată. Era un ger năprasnic, el mergea agale, cu mâinile împreunate, cu acea cârpă făcută fâșii, în jurul trupului său. Sunt foarte sensibilă la frig, astfel c-am simţit tot frigul său. Sau, mai degrabă, mi-am imaginat ce-aș fi simțit eu de-aș fi fost astfel îmbrăcată, căci lui nu părea să-i pese. Ai fi zis că plutește într-o lume paradisiacă, plină de soare și curcubeie ascunse ochilor noștri. I-am pregătit, apoi, o sacoșă mare cu haine groase. De-abia aşteptam să i le dau. Cum am ajuns în gară, m-am dus spre el, bucuroasă:
-Ți-am adus niște haine!
Nici nu s-a uitat spre mine, începând să meargă repede. De fapt se-nvârtea, nervos, în cerc. Eu, după el, rugându-l să ia sacoşa. S-a-ntors spre mine, mormăind precum o fiară:
-Pleacă, altfel îți dau una!
M-am speriat. Oamenii care văzuseră toată povestea mi-au zis să-l las pentru că e nebun. Dezamăgită, mă-ntrebam ce fac cu hainele la şcoală. Lângă mine erau doi oameni, un bărbat şi-o femeie, simpli după înfăţişare, care priviseră tăcuţi toată scena.
-Aţi vrut să-i faceţi un bine, iar el s-a repezit la dumneavoastră. Dacă sunt haine puteţi să ni le daţi nouă pentru copii.
Şi le-am dat familiei respective, gândindu-mă că-n nebunia şi sălbăticia sa, omul nici nu realizase că-i voiam binele. Nici nu mă privise-n ochi.
Pe undeva, gândeam că la un alt nivel, aidoma acestui om, din inconştienţă sau nebunie, refuzăm şi noi lucruri care-ar putea fi spre binele nostru.
 
Nu după mult timp de la această întâmplare, într-o zi în care ningea cu fulgi mari și deși, l-am văzut stând pe iarbă, lângă calea ferată, cu pieptul dezgolit şi nins. Din depărtare părea un yoghin senin ce tocmai îşi făcea asanele. Cum spuneam, am o mare problemă cu frigul, astfel că m-am cutremurat văzăndu-l. Mă gândeam ce metodă să găsesc pentru a-l convinge să primească niște haine. La un moment dat, se ridică, sare gardul și vine pe trotuar. Tocmai trecea o femeie pe-acolo. Se uită mirată spre el, văzându-l cu-acele haine subţiri şi rupte, se-ntoarce şi, gândind c-o fi înfometat, încearcă a-i da un baton de pâine. El a observat, nici nu s-a oprit, mergând mai departe. Doamna a insistat. Degeaba însă. Privind spre mine, îmi spune:
-Săracul, poate că îi e teamă de oameni.
Omul începe să caute prin gunoaie, prin pachetele goale de ţigări, apoi se opreşte-n faţa unei covrigării. Merg după el şi-i cumpăr un covrig cald. M-a privit impasibil, fără a schiţa vreun gest.
-Nu mănâncă, mi-a zis vânzătoarea.
Am încercat să-i dau o ţigară. Aceeaşi privire impasibilă, care trecea nestingherită prin mine, acea privire detaşată de cele înconjurătoare, privirea unui om venit din subterană, dar care nu dă doi bani pe astă lume. Măcar nu a mai fost agresiv verbal. Scot nişte bani şi-i întind, dar mă lovesc de aceeaşi indiferenţă. Rog pe un bărbat să-i dea el banii. Încearcă omul să-i bage-n buzunar, însă, foarte abil şi prompt, s-a ferit, rămânând cu privirea ţintuită spre nicăieri. La un moment dat, se uită fix spre noi, cu-acel magnetism specific oamenilor nebuni, şi-ncepe să râdă. Noi ne holbam, el râdea. Noi tremuram, el nu.
Normalitatea e-atât de relativă, încât, pentru câteva secunde, avut-am senzaţia că el e singurul normal de-acolo, iar noi, doar nişte biete fiinţe împovărate de griji și tristeți, de frig şi de foame.
Acum un an, însă, pentru prima dată, mi-a zâmbit. Şi nu c-un zâmbet forţat, ci, în pofida chipului său de sălbatic, apărut parcă din peşteri de demult, mi-a zâmbit candid, luminându-se tot. Lipsisem o perioadă din zona gării. Nu mai fusesem prezentă la ritualurile lui de pe trotuar. Poate că mi-a simțit lipsa. Poate că insistențele mele de a-i da câte ceva, chiar dacă eșuate, i-au dat încredere-n mine. Îmi refuzase și a doua oară sacoșa cu haine, ba chiar mi-a aruncat-o cât mai departe. Mergea cu capul în jos, în stilu-i caracteristic, rătăcit printre hăţişurile minţii sale. Dacă toată iarna a stat cu o cârpă, ruptă în ultimul hal, prin care i se vedeau coastele, de data aceasta, avea o geacă groasă, numai bună pentru ger. Mă uitam spre el cum venea în direcţia mea. Ştiam că-mi simte prezența. De când am încercat a-i da câte ceva, fie haine, covrigi sau țigări, atunci când ajunge în dreptul meu, ridică capul şi mă privește, câteva secunde, scrutător, cu o mină gravă.  În acea zi, s-a oprit fix în faţa mea. Şi parcă nu ştia cum să ceară.

-Vrei o ţigară?
A dat afirmativ din cap. Era pentru prima oară când îmi arăta că vrea ceva. Şi-am prins curaj.
-De ce nu ai vrut să iei pungile cu haine, atunci, în iarnă?
Moment în care, literalmente, chipul i s-a luminat, văzându-l pentru prima dată zâmbind, zâmbind cald chiar, de parcă, într-un mod neștiut, cuvintele mele se transformaseră într-o aură ce-i învăluia chipul, un chip când de ascet meditativ, când de nebun înfricoșător gata să se dezlănțuie, cu privirea pierdută-n zare, străin de tot din juru-i, dar mai ales de el. Părea că ar fi vrut a spune ceva, dar a tăcut zâmbind, trăgând din țigară.

Învăluit în fum, filiform şi străveziu, gândeam că e mai mult o idee, o plăsmuire a minţii mele sau poate chiar un personaj din altă lume, un personaj ce uneori pare a rătăci prin cele mai nemiloase iaduri, iar, alteori, parc-ar scruta înălţimile, urcând pe-o cale tainică, pe treptele unei nesfârşite scări.

În toamna aceasta, a prins și mai mult curaj. Pentru prima dată, în septembrie, m-a-ntrebat:
-Îmi dati, vă rog frumos, o țigară?
Nu-mi venea să cred că-mi cere. Fireşte că i-am dat. Trăgea cu nesaț din ea, iar eu mă uitam la el. Pantalonii erau zdrenţe, văzându-i-se astfel picioarele sângerânde, probabil de la muşcăturile de câini sau de la şobolanii de prin canal. Sau poate doar se zgâriase foarte rău prin bolgia întunecată a nopților sale. Simțindu-mi privirea ațintită asupra rănilor, c-un aer senin, mi-a spus
-Azi-noapte, am fost într-un pește și m-am zgâriat în oasele lui.
Surprinzător, am aflat, apoi, că în urmă cu o zi, fusese pomenirea Sfântului Proroc Iona.
Notă:
Între timp, nu știu de unde a primit o altă pereche de pantaloni, o altă geacă mult prea largă pentru el, dar tocmai bună pentru iarna ce va veni. Fotografia am făcut-o la începutul lunii noiembrie, din mașină. Încă am rețineri în a-l fotografia, având în vedere că destul de greu i-am câștigat încrederea.

Despre Autor:

Ioana-Steluța Manea

Lasă un comentariu