Parte din procesul de dezvoltare personală, trezire sau rezonanţă la vibraţia universului o reprezintă acceptarea, desprinderea şi detaşarea, pe o pantă lină, de toate bagajele lumeşti inutile. Ei bine, eu nu pot accepta şi nu îmi voi găsi pacea prea curând, gândindu-mă că nu voi mai vedea niciodată cei 20 de lei plătiţi pentru a vedea scursura asta obosită de film.
By the Sea este insipid, searbăd şi abject. Povestea unui cuplu de artişti semi nerealizaţi care se retrag la mare, la soare pentru puţină inspiraţie artistică şi pentru a consolida scheletul unei căsnicii care după 14 ani scârţâie şi riscă să se prăbuşească. Nu sunt certaţi, dar nici nu comunică. Îşi întorc spatele şi se refugiază în alcool şi tutun ca să adoarmă neliniştea sufletească apăsătoare care distruge chiar şi puţinele minunate privelişti din acel mirobolant colţ de rai din Malta. Amândoi se agaţă disperaţi de o ocazie total neaşteptată care le facilitează apropierea. Un cuplu de proaspăt căsătoriţi din camera de hotel alăturată pe care îi urmăresc făcând sex printr-o gaură în perete, devin noua lor sursă de terapie, noul lor drog preferat sub forma unor filme porno gratis, care îi ajută să reaprindă flacăra pasiunii din căsnicia lor.
Tendinţa acestui film este aceea de a absorbi şi mai multă energie atunci când frecvenţa sa de oscilaţie este identică cu una sau multele frecvente ale spectatorilor, captivi în stări cât se poate de naturale îmbibate din borcanul plictis şi dezgust. Un singur aspect reuşeşte să amortizeze puţin din căderea asta liberă în balta anostă care se tot adună preţ de 2 ore şi 12 minute interminabile. Şi anume, invitaţia la batjocoră şi chicoteală.
Urmărind cuplul Brangelina pe marele ecran, suntem supuşi unui test de răbdare pe care îl picăm într-un mare fel. Subiecţii acestui experiment malefic suntem noi binenţeles, traducătorii stărilor colectate de către Brad şi Angelina, cei doi doctori malefici nebuni, care ne urmăresc, luând notiţe, în timp ce noi trecem de la o iniţială stare de amuzament la o zvârcolire în agonie când observăm că filmul mai durează încă o ora.
Scris şi regizat de Angelina Jolie Pitt şi jucat împreună cu Brad Pitt. Adică un fel de “couples counseling” pentru staruri. În mod normal, cuplurile normale care caută ajutor la psiholog probabil că sunt sfătuiţi să facă lucruri împreună. Jogging, dans tango, cha-cha-cha, grădinărit, pescuit şi alte hobbyuri care ar da restart la căsnicie. Dar pentru staruri de la Hollywood, parcă şi aud psihologul sfătuindu-i să facă un “proiect” împreună, prin care să îşi ardă toate frustrările care s-au infiltrat în căsnicia lor. Din păcate jocul lor actoricesc este total dezaxat. Nu doar personajele pe care le joacă, dar chiar şi ei înşişi, par plictisiţi unul de celălalt. Jolie oftează ca păpuşa Barbie pentru că păpuşa Ken nu o bagă în seama, când ea stă planşă toată, slabă moartă că după 5 zile la Sunwaves.
Despre Angelina Jolie putem să mai spunem că ea nu este încă regizor. Nici scenaristă. Ar face bine să mai fure puţină meserie din stânga şi dreapta. E tânără şi are timp suficient să înveţe. Să lase regia pentru o vârstă mai înaintată. Cele câteva reuşite ale filmului sunt doar de ordin tehnic. Nu îi stă deloc bine în spatele camerelor de filmat. Ea dă bine pe celuloid, şi atunci când se plimbă machiată excesiv în halate de mătase. Opera doctorilor plastici care au sculptat pieptul doamnei Angelina Jolie după faimosa masectomie anunţată pe toate canalele de socializare este expusă mai ceva ca la muzeu. N-or fi reali, dar arată fantastic.
Finanţarea familiei Kardashian prin achiziţionarea de orice produse promovate de această vomitivă maşinărie de marketing o consider la fel de odioasă precum finanţarea terorismului. În ceea ce priveşte By the Sea, cei douăzeci de lei azvârliţi pe geamul conştiinţei mele pentru un film cu Brad Pitt şi Angelina Jolie îmi dau cam aceeaşi senzaţie.
