Dacă ar ieşi din Iad şi ar fi invitat să se plimbe prin lume, de la San Francisco la Vladivostok, Karl Marx ar fi un om fericit. Tot ceea ce şi-a dorit el este pe cale să se împlinească.
Societatea s-a masificat, depăşind barierele naţionale. Ierarhiile sociale au fost aruncate în aer. Creştinismul, din sufletul Occidentului, a devenit o religie marginală, intimidată şi cu un discurs corect politic.
Conceptul de proprietate este atât de mult relativizat, încât este imposibil să mai vezi ceva similar cu capitalismul.
Corporaţiile multinaţionale favorizează „meritocraţia” (în care prin „merit” se înţelege obedienţa extaziată a angajatului în faţa „filozofiei” corporaţiei) şi distrug cu eficienţă maximă orice orânduire socială care nu e bazată pe cultul eficienţei.
Prin votul universal, pseudo-educaţia „de mase”, asistăm la o veritabilă dictatură a proletariatului,
Familia- acea instituţie burgheză- este distrusă. Mai vorbesc nişte popi pe la Vatican despre ea. În schimb, lumpenul- că e vorba de minorităţile sexuale sau de subculturile de cartier- a devenit noul proletariat, după ce acesta a fost emancipat de corporaţii.
Pseudo- arta şi orice perversiune ies din toaletă şi sunt aplaudate ca fiind artă şi sexualitate liberă.
Dacă Marx s-ar fi dus însă în URSS sau în România anilor 50-80. ar fi avut o surpriză neplăcută.
Acele regimuri auto-proclamate ca fiind comuniste, adoptaseră naţionalismul politic, capitalismul de stat şi o etică foarte conservatoare- chiar dacă „eliberată” de Creştinism.
De altfel Creştinismul (şi religia, în general) a fost singura victimă reală a ţărilor „socialismului real”. În afară de asta, nu se schimbase nimic, decât o burghezie capitalistă cu o burghezie birocratică. Iar, de foarte multe ori, anumiţi domni şi-au schimbat apelativul în tovarăşi.
Dar nu despre vacanţele lui Marx vreau să discut aici. Vreau să întreb: ce înseamnă de fapt „jos comunismul!” pentru românii anului 2015.
Nu sunt de acord, religia n-a fost o „victimă”. Pentru creștinismul (de la noi, cel puțin) a fost o „mană cerească”. Totalitarismul sovietic a fost un inamic vizibil, perfid, dar bine delimitat, astfel încât legionarii din rezistență și – în cele din urmă – din închisori au căpătat figură de martiri. Iar biserica s-a dilatat după 1989 – dacă am fi rămas în capitalism în deceniile anterioare, poate că biserica nu ar fi avut aceeași vizibilitate. Alfabetizarea a fost mai mare în comunism, dar religia, artele, literatura (evident, ceea ce nu era aservit în ele pozei propagandistice) au funcționat ca tot atâtea supape, refugii (care nu sunt resimțite ca „necesare” în capitalismul târziu).
Și nu, trăim în capitalism, deși unul târziu. Da, conceptul de „proprietate” s-a lichefiat, dar trecerea de la „pământuri” la „bani” de hârtie și, în cele din urmă, pur virtuali (informație) face parte din procesul său de evoluție… Problema interesantă este că acest acceleraționism corporatist pe care l-ai sesizat coexistă și tinde să fie contrazis de direcția orientată spre „commons”, adică informațiile în domeniu comun. Analistul Thomas Piketty crede că în viitor corporațiile vor desființa democrația (așa cum se mai pretinde că există astăzi), în afară de cazul în care statele vor interveni pentru a estompa inegalitățile.
P.S. Apropo, noțiunea de „dictatură a proletariatului” a rămas ceva pur teoretic, o „fata morgana”. Regimul sovietic a fost birocrație totalitară, regimuri precum cel din China au dus până la ultimele consecințe ideea de „capitalism de stat” (cu rezultate cam nesustenabile pe termen lung).