Opinii

„Corectitudine politică” și „extremism”

Observ că tot ce sau că oricine nu e la modul asumat și declarat „progresist” e „extremism” sau „extremist”. Operând cu un vocabular prăpăstios, „progresismul” cu pricina nu face decât să bifeze „extremism” peste tot unde pierde frâiele. „Extremist” e și euroscepticul de rit nou, „extremist” e și sătulul de imigranți, „extremist” e și pârlitul cu studii medii și cu venituri sub medie care votează cu și din obidă.

S-a pierdut definiția termenului și asta produce incoerență. Detronat într-un efect de domino, inclusiv pentru că deja devenise sufocant din punct de vedere terminologic și pentru că se transformase într-un fel de polițai planetar al gândirii și al vorbirii (deși nu doar pentru asta), „progresismul” nu a învățat nimic. Incapabil să accepte cu simț critic rațiunile care-l împing acum în opoziție, „progresismul” insistă în forțarea semanticii și-n amendarea verbală (dar cu efecte reale și politice) a conservatorismului care-l înlocuiește în unele dintre cele mai importante „cetăți”.

Și o face manifestând un dispreț tot mai explicit față de mecanisme ale democrației pe care, cel puțin formal, le susținea până deunăzi: vot, referendum, sistem electoral totul îi miroase urât, totul e greșit, totul e stricat, doar el, „progresismul” este calea unică, izbăvirea și uniforma corectă. Dialectica este o anomalie, opoziția nu i se potrivește.

În partea cealaltă, euforia victoriilor recente, dar și frustrările și nevoia de revanșă fac ca extremismul să iasă cu adevărat la iveală. Mânuțe ridicate fascitoid în aer, cagule albe, țuguiate, discursuri cu adevărat naziste, celebrări ale unor figuri precum Franco, dau apă la moară acestei lamentări cu profil apocaliptic a „progresismului”. Aș zice că toate acestea sunt arătate ca fiind definitorii schimbării prin care trece lumea astăzi, doar în mod forțat. Se ignoră fără probleme năduful, oboseala și stresul acelei majorități copleșitoare numeric care numai de extreme și de extremisme nu are vlagă, cât resimte o nevoie acută de familiar, de rezonabil, de calm, de care nu prea mai avea parte în ultimele decenii. Și mă refer aici la majoritatea celor aflați de partea care a respins „progresismul”, nu la majoritatea simplă ca atare – cazul SUA fiind aici relevant. Ritmul alert și zbierat al știrilor, crizele economice care se succed parcă mai repede și mai des ca oricând, procesul accelerat de demolare sau de șubrezire a unor valori în care se născuse și crescuse, determină acea majoritate să spună „piua”!

Picată din anturajul însângerat al lui Stalin, și bine strecurată, filtrată și cosmetizată de istoria din ultima jumătate de secol a lumii Occidentale, sintagma „Corectitudine politică” are astăzi apărători fanatizați, dar și acuzatori care o demonizează chiar fără a avea proprietatea termenilor. Mai mereu garantată de intelectuali și de elite, stânga a beneficiat tot timpul de pudra care-i masca hidoșenia totalitarismelor la care s-a pretat timp de decenii pe o uriașă suprafață a globului. Dar sub pudră se văd mereu ridurile unei grimase care detestă, disprețuiește și urăște într-o simetrie înfiorătoare cu cea a extremismului (real) din tabăra opusă.

„Corectitudine politică” și „extremism” sunt cuvinte care azi sunt învârtite și aruncate fără discernământ, ca niște pietre. Sunt aruncate dintr-o parte într-alta, de către unii împotriva celorlalți. Și asta te face să te gândești că până la urmă, orice șenilă, orice bombă, orice țeavă de armă și orice grenadă sunt precedate de un război al cuvintelor. De vorbe grele, ca niște pumni în figură sau în plex. Primii asasini sunt chiar cei care împing în disoluție nu doar dialogul, ci chiar posibilitatea lui.

Doar că ei vor scăpa mereu de orice tribunal, ei nu vor fi nicicând responsabilizați în manualele de istorie, dacă va mai exista o istorie. Ei doar vor învârti vorbe, vorbe, vorbe.

Singurul și cel mai periculos extremism la ora actuală este chiar abuzul de cuvinte.

Despre Autor:

Lasă un comentariu