“Să ştiţi că nu e frumos ce faceţi! E ruşine!”, mă dojeneşte un bărbat cărunt îndreptându-se spre coşul de gunoi unde aruncasem două pahare de plastic, adunate de pe plajă, în care-mi vârâsem chiştoacele. Am căscat ochii. “Păi să aruncaţi gunoaiele în coșul de gunoi…!” “Cum adică, nu-i frumos să arunc gunoiul la coş? E mai frumos să-l las pe plajă?” “Nu mă interesează, astea-s coșurile noastre de gunoi. Nu vedeţi? Cât se întind șezlongurile sunt coşuri, în rest nu mai e plaja noastră”.
În rest… poa’ să crească munţi de gunoaie că pe ei nu-i interesează şi nici nu le e ruşine. Oricum, omul vine, plăteşte şezlongul, nu-l deranjează că stă cu gunoiul la nas. Nu-l deranjează nici că apa mării mai spală nisipul şi valurile cară cu ele mizeriile aducându-i-le printre picioare când se scaldă. Sau peste ochi. Ce contează?!
Simţul civic, deşi e cam pompos să-i spun aşa bunului simţ, la noi se cam sfârşeşte la vârful nasului. (Şi nu mai vorbesc aici de indivizii care-şi lasă lăturile pe plajă, m-am săturat sa vorbesc despre ei, le-ar face bine câte o amendă usturătoare din când în când, dacă s-ar mai şi aplica legea, care să-i facă mai simţitori cu locurile prin care sălăşluiesc).
Pe întreprinzător nu-l interesează nici că toată ziulica e un du-te-vino de comercianţi ambulanţi de porumb fiert în soare la găleată de plastic, de mere glazurate garnisite cu nisip, la tavă, şi de gogoşi insolate (deşi ar trebui să-l intereseze, că intră în obligaţiile contractuale). Nu-l interesează nici că majoritatea gunoaielor de pe plajă, cum ar fi paharele şi cutiile de bere sau ambalajele de îngheţată, provin de pe terasa lui, şi măcar pentru astea ar trebui să ofere loc de campare într-un coş. Pe întreprinzător nu-l interesează nici că până la el înoţi prin mizerii pe toată faleza dar şi pe strada din care porneşte prăvălirea spre plajă, până-n dreptul poligonului de tragere al Poliţiei ca apoi să se întindă, răsfirat, prin toată Constanţa. Nu-l interesează nici că atunci când pleci, o haită de vreo zece dulăi stăpână pe faleza ierboasă, poate să te facă franjuri până sus. De ce l-ar interesa pe el atât timp cât pe nimeni nu pare să intereseze?
Mă întreabă lumea de ce insist să merg pe acea plajă. Merg, că e plaja copilăriei mele şi că e e aproape – ajung în 15 minute nu în două ore, cât mi-ar lua drumul până la Mamaia şi căutarea unui loc de parcare. Iar dacă întorc capul scârbită nu e o rezolvare. Plaja aia e plaja Constanţei, acest invidiat oraş de la malul mării, care, în mod bizar, există şi vara! Ani de zile am tot adunat gunoaie de acolo. Acum, pot să le adun dar ce să fac, că n-am unde le arunca? Trebuie să le car acasă şi să le arunc la tomberonul din dotare, că doar de-aia plătim o hiper-taxă de salubrizare, că fac sibienii ochii cât cepele când aud de ea. Dar la noi sclipesc străzile, trotuarele, parcurile şi plajele…. Da! Toate cutiile, peturile şi sticlele sclipesc în soare… şi smulg strigăte copiilor ce călătoresc cu autobuzele supraetajate: “Doamne, tata, ce urât e oraşul ăsta! Ce murdar! Şi ce de clădiri vechi aproape dărâmate! Nu seamănă deloc cu Braşovul nostru!” (remarcă auzită de o prietenă acum vreo două săptămâni în city-tour).
Dar mă întorc la plajă şi trag pe această cale un semnal de alarmă Apelor Române – cei care se ocupă de conservarea plajelor. Nu ştiu cum e pe restul plajei constănţene, dar fâşia dintre cele două golfuri de sub strada ce trece pe lângă Biroul Paşapoarte al Poliţiei (Renaşterii, pe numele ei), tinde să dispară. O bucată sub şezlonguri, cealaltă – sub gunoaie.
