Da! Susțin predarea religiei în școală și nu oricum, ci ca materie obligatorie.
Nu mult, o oră pe săptămână, dar predată cum trebuie și de cine trebuie.
Da, o singură oră. Nici nu-i nevoie de mai mult pentru a salva grămezi de suflete.
Bun, unii vor întreba: ce este de salvat la un copil, de la copilul meu? Nu este el deja salvat, fiind copil nu are sufletul curat?
Ba da. Dar nu-l salvezi în ziua când se predă ora de religie, ci mai încolo, atunci când va crește, când se va maturiza, când va căuta să priceapă care-i treaba cu viața, cu Dumnezeu, cu tot ce se întâmplă în jur și își va aduce aminte de ceea ce a învățat la școală. Îl vei salva atunci când copilul va deveni major, adult, părinte, când va munci, când se va confrunta cu diverse probleme și va înțelege că Dumnezeu este peste tot, și în bucurii și în necazuri.
Căci, dacă nu va înțelege că nimic nu se poate și nu se face fără Dumnezeu (adică se poate și se face, dar iese prost fără El), atunci nu va pricepe nici de ce viața nu-i un tort cu frișcă.
Și nu-i mai bine să salvezi un suflet devreme, să-l pregătești pentru încercările vieții, explicându-i că Dumnezeu îl ține de mână la fiecare pas (chiar și atunci când mai dă de o groapă), decât mai târziu, când se va încovoia sub propria-i cruce și Îl va certa pe Dumnezeu întrebându-L, “de ce eu” sau “Doamne, de ce m-ai uitat?” Atunci când s-ar putea să fie prea târziu pentru a salva acel suflet?
Religia (creștină, confesiunea creștin-ortodoxă) este exclusiv despre mântuirea fiecăruia dintre noi, indiferent de cât de păcătoși suntem. Iar predarea religiei în școală este despre același lucru, ba chiar vine cu un bonus: salvarea mai devreme decât mai târziu. Și niciodată nu poate fi prea devreme ca să ne mântuim. Poate fi însă prea târziu.
Îmi amintesc de singura oră de religie din școala generală, ținută de un preot. Nici nu cred că era oră de religie în sine, parcă era dirigenție, dar am făcut religie. În fine, nu mai contează. Contează așa: în clasă nu s-a auzit musca (la toate celelalte ore puteai auzi câte un roi de albine), atunci am învățat cum să-mi fac corect semnul Sfintei Cruci, ce înseamnă cele trei degete unite plus cele două din podul palmei, n-am înțeles eu foarte bine dar am receptat primele noțiuni de Tată, Fiu și Sfântul Duh, am zis pentru prima dată “Tatăl nostru” în cor și, parcă, am plecat ceva mai bun.
Îmi mai aduc aminte că lecția teologică propriu-zisă a fost despre iertarea aproapelui. Acum, că niște colegi inteligenți au înțeles ca după ore să fure fesurile altor colegi (inclusiv pe-al meu) și să le dea înapoi întrebând “mă ierți?”, e altă poveste. Mare lucru nici nu puteai să ceri unor copii din ciclul gimnazial, după o primă oră de religie.
Păcat că a fost numai o oră.
Acum, întreb: ce a fost greșit în a învăța cum să-mi fac cruce, în a mi se explica semnificația și puterea crucii, în a mi se preda primele noțiuni de Sfântă Treime (cine e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), în a spune “Tatăl nostru” (rugăciune simplă dar atotcuprinzătoare lăsată de Hristos-Fiul tocmai pentru ca să nu ne pierdem în cuvinte atunci când ne rugăm). A fost oare greșit că în acea singură oră de religie ni s-a plantat sâmburele iubirii aproapelui, prin iertare?
Vă spun eu ce a fost greșit.
A fost greșit că n-am continuat.
A fost greșit că n-a urmat o a doua oră, a treia, a patra oră de religie, una pe săptămână, în care să vorbim pe îndelete despre cele 10 porunci, despre icoane (icoana se ridică la chipul cel dintâi, nu este un simplu tablou depersonalizat, o mână de culori, o pictură și-atât; ai icoană pe perete, de fapt, ai un sfânt pe perete), să citim și să tălmăcim textele din Sfânta Evanghelie (Cuvântul lui Dumnezeu este pentru toți, indiferent de vârstă; explicat cum trebuie, de cine trebuie, el poate fi înțeles și de pe băncile ciclului primar de școală). A fost greșit că n-au urmat ore în care sâmburele deja plantat al iubirii aproapelui (cel din prima oră) să se prindă și să facă roade.
Niciodată nu este prea devreme pentru a învăța despre Dumnezeu. E drept, poate fi prea târziu.
De ce să fie și obligatoriu? Pentru că dacă e opțional, atunci nu mai e. Iar dacă Dumnezeu nu e, nimic nu e.
Mai ales azi, când parcă nu mai e timp de nimic, când părinții nu știu dacă le explică copiilor (asta dacă părinții n-au devenit admiratori sau cultivatori de nonvalori) care sunt consecințele furtului, minciunii, necinstirii familiei sau, mai grav, când părinții (evident, nu toți) se închină mai repede la ban, vicii sau la propria lor valoare (considerând că ei sunt frumoși și deștepți, uitând că toate astea sunt daruri de Sus) decât la Dumnezeu.
Dacă s-ar preda în școală, prin religie, tot ceea ce nu livrează părinții acasă, s-ar sădi oare o generație mai bună decât cea de azi? Eu cred că da.
Apoi, este oare greșit ca încă din școală să înțelegem că în tot ceea ce facem trebuie pus înainte, Dumnezeu? Că ar fi o lume mai bună dacă toți ne-am începe și încheia ziua cu “Doamne, îți mulțumesc pentru tot!” sau cu “Doamne ajută!”?
Începutul adevăratei înțelepciuni, pentru orice vârstă, este frica de Dumnezeu. Nu frica la propriu, ci mai degrabă jena față de un Dumnezeu care ne-a iubit și ne iubește atât de mult încât și-a jertfit Unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră iar noi, drept mulțumire, ne omorâm între noi. Dacă la treaba asta adăugăm starea de trezvie (de pildă, atunci când faci câte o porcărie și nu te vede nimeni, trebuie doar să ridici ochii spre cer și să-ți dai seama că ești văzut; bun, ideea este să nu faci porcării), atunci cred că am fi cu toții mai buni.
Unii spun, domnule, în școală să se facă școală, iar religia să se facă în biserică, asta după ce aruncă în biserică și în preoți cu mormane de rahat. Este convenabil să trimiți religia în biserică după ce te sui cu tot ce ai pe ea, ba mai mult, după ce trâmbițezi peste tot că este instrumentul prin care clerul manipulează masele, că mănâncă banii poporului și că ți-e scârbă de preoți. Deci, hai să trimitem religia în zona pe care nu pregetăm s-o demonizăm în loc să i ne închinăm. Convenabil, nu?
Pe lângă faptul că în școală nu se mai face școală, azi se face prea puțină religie, atât pentru copii, cât și pentru adulți/părinți.
Părinții nu vin la biserică pentru a da mai departe copiilor ceea ce se întâmplă la sfintele slujbe. Nu mai spun de faptul că părinții nu-și aduc copilul la biserică să-l spovedească, să-l împărtășească (apropo, este mare lucru să înțelegi cât mai devreme importanța spovedaniei și împărtășaniei). Deci, dacă nu îi explici copilului ce este religia, cine este Dumnezeu, care este Cuvântul Lui, dacă la televizor se vorbește mai puțin despre sfințenie și infinit mai mult despre nonvalorile care domină lumea și preoții care calcă strâmb, atunci de unde să învețe copilul? Deci, dacă tu ca adult nu înțelegi sau nu te interesează, de ce să nu învețe copilul tău și, mai târziu, să te învețe el pe tine?
Așadar, tot la școală ne întoarcem.
Bun, acum se vorbește intens depre înlocuirea “Religiei” cu ”Etică și cultură civică”.
Dar…ce este etica?
Ia uite ce zice în dicționar: “Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?”
Poftim? Stai să mai citim o dată!
“Ce este binele, răul?”
Păi, poate să existe o definiție mai clară decât cea pe care o poate da ”Religia”?
”Cum trebuie să ne comportăm?”
Păi, poate fi ceva mai clar referitor la comportamentul față de aproape și față de dușman decât Noul Testament?
Nu!
Păi și dacă nu, atunci de ce să nu luăm toate astea direct de la sursă? De ce să-L tot alungăm pe Hristos din viața noastră? Nu e de ajuns că L-am răstignit o dată? Chiar așa, să-L dăm afară de peste tot? Unde ajunge lumea asta fără Dumnezeu? Oare nu e suficient unde suntem acum? Bine, e loc și de mai rău, dar de ce să fie rău dacă poate să fie bine? (că tot se poartă fraza asta).
Așadar, oare nu este ”Etica și cultura civică” o variație a celor 10 porunci și a Noului Testament?
Este. Și nu numai ea.
Dacă ne uităm bine, multe dintre legile coercitive de astăzi vin din cele 10 porunci (codul penal/codul civil etc.).
Totuși, din definiția “Eticii” lipsește ceva.
Lipsește cea mai importantă dintre porunci, pe care nu o găsești decât în ”Religie”: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Iar Hristos îi spune cărturarului, care L-a întrebat ce să facă pentru a moșteni viața veșnică, “Fă aceasta și vei fi viu”.
Deci, treaba asta, care aduce după sine viața veșnică, nu o găsești în “Etică”, ci în ”Religie”.
Apoi, să înlocuim religia cu istoria religiilor?
Păi, dacă un adult nu face diferența între Dumnezeul Cel în Treime Lăudat, marele arhitect al universului, buddha sau allah, atunci credeți că o poate face un copil? Predarea istoriei religiilor în școală poate că va crește numărul de deștepți în chestiuni generale (cărturarii de pe vremuri care se pierdeau în detalii; sau cum zice Petre Țuțea – “Shakespeare, pe lîngă Biblie, – eu demonstrez asta și la Sorbona – e scriitor din Găești”), dar sigur va crește și numărul de rătăciți în societate (de tipul Cernea) care și-așa este în creștere.
Totuși, există o problemă.
Aceasta nu este religia în sine, ci cei care predau religia.
Și cred că aici ar trebui concentrată dezbaterea. Cine predă religia copiilor?
Absolvenți de facultate în civil, mult prea ancorați în lume și doar simpli vizitatori ai sfintei biserici, preoți care sunt doar simple cuiere pentru sutană?
Da, aici trebuie discutat serios iar biserica, dacă susține predarea religiei în școală trebuie să ofere și pedagogii care să transmită așa cum trebuie Cuvântul lui Hristos.
Pentru că și Iuda a avut la îndemână Cuvântul și s-a ales praful.
Cuvântul e Cel care salvează, omul care Îl livrează e problema.
Ah, și era să uit.
E nevoie și de un dram de credință.
Pentru că, după cum zice același inegalabil Petre Țuțea: “Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Și el rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător”.