Prin august parcă, treceam prin zona x (nu îi dau numele pentru că nu vreau să vad vreun polițist zelos cum vine să dea amenzi celor care dorm prin canalizare sau vreun hingher pus pe treabă) unde stau mai mulți oamenii ai străzii. Din ce am văzut eu de-a lungul timpului, băieții ăștia (vai de capul lor) dorm într-un canal și, atenție, au grijă de mai mulți câini din zonă (din mâncarea lor, aia puțină și proastă).
Așadar, trec pe-acolo și mi se pare că văd un câine cum se târa pe labele din față, pentru că partea din spate era paralizată, către unul dintre oamenii străzii, într-un gest de joacă-bucurie.
Câine paralizat, joacă și bucurie???
Am zis că nu văd bine, de fapt mi-am impus să cred că n-am văzut bine (pentru că țin minte toate porcăriile de parcă s-ar fi întâmplat ieri, de pildă o găină tăiată pe când aveam 3-4 ani o țin minte de parcă e tăiată acum).
Trec vreo câteva săptămâni. Ajung în zonă, la o cafea. De pe terasă, mi se pare că îl văd pe omul străzii (către care se târa câinele despre care mă hotărâsem că exista numai imaginația mea) plimbând acel câine „fantasmagoric”, legat cu o sfoară (evident, de unde zgardă?) și, atenție, cu partea din spate așezată într-un căruț cu roți!!!
Iar am zis că nu văd bine. De fapt, eram hotărât că visez.
Pentru ca în urmă cu o săptămână, să mă dau aproape nas în nas cu ei: un om al străzii, care doarme în canalizare, care mănâncă din mila trecătorilor, plimba trăgând de o sfoară pe post de zgardă, un câine funcțional numai în jumătatea sa superioară, în timp ce partea sa inferioară era așezată într-un căruț special cu roți.
Era clar, nu era vis.
Am dat să mă întorc, să fug, să evit confruntarea cu scena, dar era prea târziu. M-am uitat la individ și mi-am dat seama că era același om al străzii căruia, în urmă cu ceva timp, i se tăiase un deget de la picior (sau mai multe), pentru că are diabet. Acest om își scosese jumătatea de câine la plimbare (sună cam cinic, dar am folosit termenul jumătate ca să vă puteți închipui mai bine tabloul). Numai că, omul străzii, pe care l-am văzut de atâtea ori trist și abătut, avea o rază de lumină în privire și un zâmbet liniștit.
Eu eram aproape să devin lacrimogen.
Privirea mi-a coborât instinctiv spre cățel și mi-am dat seama că omul radia din cauza bucuriei câinelui…incredibil de vesel, de jucăuș, de doritor să alerge, să sară pe stăpân, să se joace, să facă toate cele pe care le-ar fi făcut un câine normal, dar căruțul nu-l lăsa…Mi-am dat seama că amândoi erau bucuroși: omul, pentru că își plimba prietenul, celălalt, pentru că era cu stăpânul.
De fapt, cred că aceasta este una dintre puținele bucurii ale zilei pentru cei doi… plimbarea unui om al străzii alături de câinele său pe jumătate paralizat, în căruț…
Asta înseamnă să ai sufletul, cât de cât, curat…
Aviz tuturor măcelarilor de câini…