După mai bine de un an de la declanşarea Războiului de Independenţă, Dobrogea era un ţinut pustiit, rănile conflictului militar putând fi întâlnite în orice colţ al provinciei, de la aşezările urbane importante şi până la ultimul sat de păstori. În toamna lui 1878, pământurile dintre Dunăre şi Mare păreau ale nimănui: armata turcă părăsise zona, iar Rusia îşi retrăsese şi ea oştirile, în urma Congresului de Pace de la Berlin. Dobrogenii de toate etniile aşteptau acum cu înfrigurare venirea armatelor lui Carol I, România reuşind să obţină reintegrarea Dobrogei de Nord, dar numai după ce acceptase să cedeze Rusiei trei judeţe din Basarabia de Sud.

Pe 14 noiembrie, principele Carol I dă cele două proclamaţii de la Brăila, una pentru armată, iar cea de a doua adresată dobrogenilor, deveniţi acum cetăţeni ai României mari. Carol a trecut Dunărea alături de armată, dar nu a zăbovit prea mult în Dobrogea, luând drumul Bucureştilor după numai câteva ore. În acel moment, Tulcea era centrul economic în care se găseau cei mai mulţi dintre creştinii Dobrogei, avea în jur de 15.000 de români şi cam 10.000 de bulgari, iar mulţi dintre politicienii vremii o vedeau ca potenţială capitală a noii regiuni româneşti. Clio, muza istoriei avea însă cu totul alte planuri… Oraşele Babadag şi Medgidia, ultimele două capitale ale provinciei din timpul ocupaţiei otomane îşi reveneau cu greu de pe urma războiului şi într-o situaţie similară se aflau şi alte oraşe importante precum Cernavodă sau Mangalia. Ideea unei noi capitale devenise tot mai dezbătută şi privită ca cea mai bună soluţie…Din ordinul viitorului rege al României sunt formate două echipe de inspecţie (una militară şi cealaltă civilă) care vizitează întreaga Dobroge şi întocmesc rapoarte despre situaţia existentă, atingând toate sectoarele de activitate.

În acea perioadă, Constanţa era doar un sat turcesc de păstori, cu două geamii şi cu câteva sute de suflete. Vechile fortificaţii otomane aveau turnuri de apărare distruse în conflictele anterioare. Cu un potenţial fantastic, dar ignorată de Înalta Poartă, Constanţa nu rezistase decât graţie englezilor interesaţi în ultimele decenii de tranzacţii comerciale. Datorită Imperiului Britanic, Constanţa avea din 1860 o gară care o lega de Cernavodă şi prin care veneau trenurile pline de grâne din România, ce apoi luau drumul Occidentului la bordul vaselor. Atunci când s-a inaugurat această primă linie feroviară a Dobrogei, englezii au fost obligaţi de turci să sacrifice înainte câteva oi, ca binecuvântare a noului obiectiv. Foşti aliaţi ai otomanilor, englezii au construit în două decenii, la Constanţa câteva clădiri moderne, singurele care confereau aşezării un aspect cât de cât urban.

În 1882, statul român a făcut însă un pas uriaş spre transformarea Constanţei în capitală de provincie, cumpărând toate proprietăţile din zonă, inclusiv calea ferată. În acel moment, viitorul oraş port era doar o staţiune balneară maritimă la care se ajungea însă foarte greu: de la Bucureşti la Giurgiu cu trenul, apoi cu vaporul la Cernavodă şi din nou cu trenul până la destinaţia tomitană. Podul lui Saligny şi alte investiţii importante au continuat însă povestea dezvoltării dobrogene, iar Constanţa a devenit în scurt timp cel mai important oraş al provinciei.

Vechiul sat al păstorilor musulmani a devenit o simplă amintire, începea povestea urbei moderne…