Evident că nu. Iar acest lucru ni-l spune destul de explicit Sfânta Scriptură, arătându-ne că despărţirea familiei umane în diverse limbi şi naţiuni s-a făcut ca pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatul încercării de a construi turnul Babel.
În Noul Testament, atât Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul, şi Apostolul Pavel, contestă explicit exclusivismul etnic pretins de evrei pentru credinţa lor.
Creştinismul s-a dezvoltat în Imperiu- Imperiul Roman, apoi Imperiul Bizantin, deci erau străini de vreo idee fistichie naţionalistă sau exclusivistă. Ei ştiau de la Mântuitorul că toate neamurile pedepsite pentru păcat prin a fi despărţite, sunt chemate să se regăsească împreună în Biserică.
Nici autocefalia- transformată acum de unele Biserici Ortodoxe în pretext pentru cele mai fistichii naţionalisme, nu era altceva decât o soluţie practică la probleme practice şi nu o formulă ecleziologică generalizabilă.
Naţionalismul se naşte mult mai târziu, într-un context, nu întâmplător protestant- ca o încercare de contrapunere la vocaţia universală a Bisericii Catolice.
Iluminismul- provocator şi deschis anti-catolic- a fost cel care a dezvoltat ideea naţionalistă, cu scopul politic evident al destabilizării Imperiilor europene şi a distrugerii visului care însoţise toată istoria medievală a Europei, a unui Imperiu Roman Creştin, Respublica Christiana.
De altfel s-a văzut în secolul XIX- prin excelenţă secolul naşterii naţiunilor- că statele naţionale se construiesc în ciuda şi uneori chiar în contra Bisericii.
Nici cazul românesc nu este diferit. Statul naţional român se naşte liberal şi secularizant, la 24 ianuarie 1859, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, continuată de Carol I, fiind marcate de o politică foarte coerentă de slăbire şi subordonare a Bisericii Ortodoxe Statului român.
Atunci, în secolul XIX apare şi aşa numitul naţionalism creştin- condamnat explicit ca erezie atât de Bisericile Ortodoxe cât şi de Biserica Catolică.
Cu toate acestea naţionalismul ataşat câte unei confesiuni, continuă să facă ravagii.
Legionarismul românesc este un astfel de exemplu de sectarism naţionalist-ortodoxist. E important de subliniat faptul că, deşi a fost atractiv pentru o parte din cler (chiar şi a câtorva ierarhi)- legionarismul nu s-a bucurat niciun moment de susţinerea Bisericii, care a ţinut tot timpul, încă din anii 30, să se delimiteze de această mişcare ce oscila între un partid politic şi o sectă misticoidă.
La fel a fost şi curentul gândirist, din jurul politicianului cu studii teologice, Nichifor Crainic, dar şi mult mai recentul ascorism- mişcare studenţească ortodoxă ce a alunecat de multe ori spre pasiuni şi patimi naţionaliste.
