Papa Francisc este un om bine intenţionat şi foarte sincer.

Însă tot el este dovada faptului că nimic mai rău Biserica Catolică nu îşi poate permite luxul unui papă non-european.

Papa Bergoglio are o experienţă de viaţă într-un continent foarte depărtat de…lume, cu istoria şi problemele sale. Nu cunoaşte alt catolicism decât cel sud-american şi formarea sa intelectuală s-a făcut tot în autosuficienţa unui continent majoritar catolic, în care relaţia Bisericii cu credincioşii, statul şi societatea e diferită de relaţia Bisericii europene cu credincioşii, statul şi cu societatea.

Nonconformist şi instinctiv mai mult decât un om al ascultării şi al calculelor, Jose Bergoglio, puţină lume subliniază asta, a avut o relaţie rece chiar cu propriul său ordin, cel iezuit. Între 1992 şi 2013 nu a existat practic o relaţie între Bergoglio, devenit episcop, şi iezuiţi. Nici acum papa Bergoglio nu face referiri la tradiţia iezuită şi nici nu dă dovada înţelepciunii practice dar erudite a membrilor Companiei.

Cert este că Bergoglio a trăit într-o lume catolică care nu are prea multe în comun cu lumea catolică europeană, într-un continent al cărui simţ politic şi sens al istoriei este total diferit de cel al Europei.

Argentina lui Bergoglio este 71 la sută catolică, 15 la sută protestantă, 11 la sută non-religioasă şi doar 1 la sută musulmană, practic o ţară în care Biserica Catolică nu are concurenţă.

Dar catolicismul sud-american, spre deosebire de cel din restul lumii, nu poartă traume istorice: nu cunoaşte experienţa războaielor mondiale, nu ştie despre nazism şi Holocaust decât ce vede în documentare, iar în comunism vede mai degrabă un aliat decât un adversar.

Bergoglio nu a făcut nimic ca să înţeleagă lumea de dincolo de propria sa lume. Exceptând două stagii scurte de studii prin Europa şi inevitabilele vizite ad limina, cu care este dator orice episcop, Bergoglio s-a ţinut departe de tot ce înseamnă implicare în viaţa foarte complicată a Bisericii miliardului de catolici.

Alegerea sa ca papă nu a fost o întâmplare şi o surpriză decât pentru neiniţiaţi. Anumite cercuri de cardinali progresişti, doritori să depăşească ceea ce ei au considerat „blocajul conservator” al lui Ioan Paul II şi Benedict XVI, au văzut în Bergoglio, inocent, şarmant şi rupt de realitatea de la Roma, un „candidat manciurian”.

Spre meritul său, Bergoglio s-a dovedit, în sfârşit, iezuit, reuşind cu inteligenţă să scape de cei care l-au susţinut în speranţa că vor face prin el revoluţii în Biserică.

Francisc nu e un papă revoluţionar- cum le-ar plăcea jurnaliştilor să îl vadă. În schimb, este un papă inadecvat, depăşit de realitatea pe care trebuie să o administreze.

Lipsindu-i prudenţa înaintaşilor săi, Francisc nu îş calculează discursurile şi se lasă uşor dus de propria sa sinceritate şi de convingerile personale.

Toate aceste probleme s-ar rezolva dacă papa ar avea o Curie în care să aibă încredere. Însă Francisc nu are încredere în Curie (pe care tot încearcă să o reformeze), aşa cum nu are încredere nici în cei care s-au dorit a fi „păpuşarii” săi (Reinhard Marx, grupul de la St. Gallen, etc.). Ca atare este un om singur care trebuie să se bazeze pe propia erudiţie şi experienţă.

Aceste lucruri se văd destul de bine în documentele magisteriale ale sale, unde papa Bergoglio depune un efort, indubitabil onest, de a înţelege şi de a oferi răspunsuri, dar unde orice cititor sincer nu poate să nu remarce cum efortul teologic este dublat şi în tensiune cu pasiunea propriilor convingeri.

Papa Francisc trebuie să poarte şi o altă cruce: a imaginii pe care şi-a făcut-o lumea despre el. El este văzut ca papa revoluţionar, când el de fapt este doar un cetăţean argentinian obişnuit, a cărui viziune politică este echilibrată pe de o parte de neîncrederea celui din lumea a treia în americani şi occidentali, pe de altă parte de un ataşament faţă de valorile de stânga.

Este văzut ca un papă „open mind”, când în realitate Francisc nu a depăşit cu o iotă învăţătura catolică cu privire la homosexualitate iar în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătoria catolicilor, nu a făcut altceva decât să încerce să mute problema chiar acolo unde îi e locul- la confesional, conform cu discernământul duhovnicului.

Bergoglio este un argentinian cumsecade, cu bun simţ, sinceritate şi bună voinţă, ajuns papă al unei Biserici în plină criză. Fiind singur- toţi papii sunt singuri, el cu atât mai mult- papa nu poate să facă altceva decât să vină cu propria sa experienţă de acasă, sperând să o poată adapta la realitatea de la Vatican.

De aici şi momentele nefericite, dar şi momentele încântătoare ale pontificatului acestui bătrânel venit din altă lume….

E un soi de legendă repetitivă în toate biografiile romanţate de papi: toţi se pare că ar fi declarat înainte de a fi aleşi că visul lor ar fi fost de fapt să scape de responsabilităţile ecleziastice şi să îşi vadă de bătrâneţi în liniştea unor parohii.

Bergoglio nu are nevoie de o astfel de legendă: el, din păcate, este paroh chiar şi când e papă.
Iar noi nu trebuie să încetăm să ne rugăm pentru el.