Omul care visează, virusat de marile mituri sociale, vrea să iubească cu pasiune, pentru că dragostea alchimizează concretul și animalicul într-un drum ascendent către un Eu înflorit, către un Noi presupus divin și triumfător, către sensul de pe urmă.

Cu prețul sacrificiului crezut necesar, visătorul se luptă cu egoismul său brutal, încercând sisific să facă pe un altul fericit când el însuși este cel mai mare nefericit.

Solitudinea, nu singurătatea, este autenticul în care omului îi cresc aripi către ultimul stadiu al sinelui. Omul care există în același spațiu mental cu eu-l său, care își contemplă propriile gânduri și emoții și iese învingător, este un om care atunci se naște.

Dragostea, cu cât este mai concentrată pe un subiect, cu atât se transformă într-o obsesie a particularului, un soi de fetiș psihologic în care fiecare zâmbet sau nuanță a cuvintelor sunt investite cu drept de viață sau de moarte asupra iubirii.

Dragostea este unul din marile vise ale umanității, este iluzia că un om îți poate oferi acea transfigurare a visceralului, astfel încât, printr-o simbioză totală, individul să uite de sine.

În solitudine, drogul omului este hiperrealismul prin care coboară pe un drum necesar al suferinței, către întunericul din sine pe care îl cartografiază sângerând înțelegere. O înțelegere epurată de miraculos, de divin și de cuplu, la fel de infinită și de eternă ca și entuziasmul iubirii.

În iubire omul își anihilează sinele, sperând dramatic într-o celulă simbiotică a cuplului, cu un ADN emoțional rezistent la orice virus al plictisului, al eșecului, al lipsei de sens.

Solitudinea asumată, reală, este posibilă doar atunci când este absolvită de memorie, de nostalgii, de amănunte concrete. Solitudinea, nu dragostea, este singura constantă din univers, care este din infinit și va fi eternă.

Dragostea care se naște din solitudine este o iubire conștientă, asumată care respectă pe un altul cu reverența celui care a fost în infern și a înfruntat demonul de pe urmă al omului – singurătatea.

În solitudine și nu în dragoste omul trăiește cel mai profund sentiment, ca un pelerin a cărui patrie este neantul. Solitudinea este o flacără care arde totul: timp, devenire, polaritate, dorință de parvenire pe scara emoției spiritualizate. Solitudinea este singura realitate cu care ne naștem, adevărata stare de care omul fuge în brațele unei iluzii.

Solitudinea este apa vieții care dăruiește cu adevărat nemurirea, întrucât ea este și va fi acolo dintotdeauna. Este muchia de cuțit pe care ne defilăm iubirile, sperând cu disperare că celălalt nu va vedea haosul din noi.

Dragostea este o autohipnoză în care ne convingem pe noi înșine că un alt Eu merită să fie iubit mai mult decât noi înșine. Pentru că nu putem vedea frumosul din noi care vine la pachet cu tot atâta întuneric, vrem să devenim o lume minunată, doar de dragul altcuiva.

Noblețea intoxicantă a îndrăgostitului este vraja pe care natură o secretă pentru a-l atrage pe celălalt în iluzia că egoismul este anihilat și că trăim doar pentru a-i promova viață celuilalt.

Iubirea în doi este în realitate un mare act de egoism. A te așeza în iubire ca atitudine de a fi, izvorâtă din contemplarea solitudinii și a adevărului despre sine, este începutul iubirii autentice.

Solitudinea este probabil singurul moment în care ești cu adevărat deștept. În dragoste te prostești, te camuflezi cameleonic, te reduci la un stadiu naiv de a fi, ridicat la rang de adorabilitate.

În solitudine trăiești și mori cu strigăte. Conceptele de iubire, de ură și uneltirile celor două, se descompun și se împletesc într-o explozie purificatoare, radicală. În solitudine ești cel mai mic și cel mai sărac om, și totuși cel mai bogat și cel mai măreț.

Solitudinea, ca și dragostea, te poartă pe culmile extazului și ale disperării și-ți arată cum sunt lucrurile. În dragoste devii asemeni un impresionist care pictează realitatea în nuanțe și lumini naive, pe când în solitudine ești înconjurat de concepte abstracte, surrealiste, care iau forme ciudate și ascuțite.

Dragostea este o castrare destinică, o fugă de esențe, o halucinare de sens și de eternitate tămăduitoare. Solitudinea este primul pas către a fi, este o evadare în real și în esență. Viziunile iubirii te fac un sclav dependent față de un altul care te va purta prin infern și prin rai, un drum inițiatic pe care și solitudinea ți-l oferă, cu un preț mai mic. Atunci când îți aparții doar ție, te plămădești din disperare și din alegeri conștiente.

Solitudinea este examenul final, lucrarea de diplomă reală la care nu ne putem lua coordonatori decât dezamăgirea, disperarea și curajul.

Când solitudinea te cheamă, aruncă-te cu fiecare fibră a devenirii tale în îmbrățișarea ei anihilantă de speranță și de tânjire. Grădina viselor emoționale a umanității va încremeni în așteptarea ta, a celui care se ia la trântă cu arhetipurile, cu meme-le și virușii mentali. Vei renaște în casa milei și respectului de sine și de altul iar rugăciunea inimii tale va fi iubirea ca mod de a fi.

Nu de dragul lui sau al ei, ci de dragul tău și al tuturor speciilor de oameni care se fugăresc unii pe alții în maratonul iubirii. Îi vei aștepta la linia de sosire când fuga de sine se va fi sfârșit, într-un hohot de râs cosmic și isteric deopotrivă.

Când solitudinea te ademenește cu șoapte de otravă, bea cupa înțelegerii până la capăt și ai credință. Nu într-un zeu ce doarme în armonia închipuirilor, ci în tine, un zeu trezit la haosul realității care nu mai este pionul intoxicărilor sociale, ci rege peste deșertul strălucitor al viselor umanității.