După obiceiul meu, am zis că nu trebuie ratat 15 ianuarie fără a zgândări un pic liturghiile idolatre făcute la statuia „Celui mai”, „Luceafărului poeziei”, „Poetului nepereche”, „Sfântului”, „Geniului pustiu”….
Şi, tot după obiceiul sărbătorii, m-am ales cu urecheli din partea prietenilor care au înghiţit deja mitul Eminescu şi l-au integrat în obiceiurile populare- ca pluguşorul, mărţişorul sau mai hipstereasca sfântă tradiţie a zilei iei.

Desigur, mi-am primit şi porţia de înjurături de la mitocani cu veleităţi culturale, din genul celor care „mănâncă sfinţi şi scuipă draci”, neonazişti pavoazaţi cu icoane, neolegionari, oameni care dacă, mâine, istoricul Boia ar muri şi ar fi canonizat de către BOR ( şi să nu credeţi că ar fi imposibil- BOR canonizează fără număr, după criterii greu accesibile muritorilor de rând), m-ar sfâşia cu aceeaşi mânie pravoslavnică dacă le-aş spune: „Staţi, Boia e un istoric ok, cu talent scriitoricesc, dar nu e nici geniu, nici sfânt!”

Însă, dincolo de înjurături, problema a rămas: la ce ne ajută miturile?

Sunt două tipuri de mitologii naţionale: unele istorice (majoritatea), orientate spre trecut, altele proiectate spre viitor. Cu alte cuvinte, percutăm la mitologizarea lui „ce am fost” sau ne mobilizăm în virtutea proiecţiilor noastre cu privire la „ce vom fi”.
Mitologiile acestea nu apar din senin- ele sunt, în general, produsul intelectual al unui efort propagandistic care a însoţit apariţia tuturor statelor naţionale.

Dacă acei intelectuali şi-au cunoscut bine poporul, miturile pe care le-au finisat ei şi idolii naţionali pe care i-au construit sunt bine calibraţi la instinctele, nevoia, psihologia şi posibilităţile poporului respectiv. Dacă nu, mitologia aceasta poate fi nocivă.
În cazul României, modernizarea s-a făcut şi s-a continuat pe mecanisme mitologice inventate de către aşa numita „generaţie paşoptistă” şi de urmaşii lor.
Mitologia politică a devenit o armă naţională- mai întâi de deşteptare a conştiinţei naţionale, mai apoi de motivare a ei pentru viitorul ţării noastre.

Când cântăm în Imnul Naţional: „Priviţi măreţe umbre, Mihai , Ştefan, Corvine, româna naţiune, ai voştri strănepoţi”, de fapt noi suntem cei care privim spre „măreţele umbre”, pentru a ne găsi motivaţia de a egala măreţia lor.
Şi acest imn paşoptist iată că ne este, străbătând istoria recentă, imnul naţional.

Însă paşoptiştii nu erau oameni care să îşi cunoască ţara. O iubeau, dar nu o cunoşteau. Ei sunt prima generaţie ideologizată de la noi- mult asemănători hipsterilor de acum- puternic occidentalizaţi, toţi franc-masoni (pentru că aşa era la modă), mai familiarizaţi cu limba franceză decât cu limba română – de unde şi eticheta răutăcios ironică pe care le-o dădea boierimea conservatoare, aceea de „bonjurişti”, idealişti, fără să cunoască problemele sociale ale ţării (toţi proveneau din familii înstărite, ceea ce le-a permis şi studiile în străinătate, şi boemia intelectuală).

Ei bine, acestor avant la lettre, le-a fost sortit să întemeieze România modernă. Iar României moderne i-a fost sortit să trăiască cu acest instinct paşoptist până în zilele noastre.

Cum? Prin inventarea unei mitologii istorice, a unei identităţi naţionale bazate pe această mitologie şi a unei proiecţii în viitor, în lumina acestor mituri.

România paşoptistă este foarte diferită de ţările româneşti de până la acel moment. Mai întâi, ca nume: am devenit români, încetând să mai fim valahi, vlahi, moldoveni, ardeleni, ungureni.
Dacă valahul era un balcanic, românul paşoptiştilor era un occidental. Tot ce îi plăcea valahului trebuia schimbat pentru românul paşoptist. Gata! Trebuia să îşi uite istoria, originile, stilul de viaţă- oriental, cu instincte neguţătoreşti, pravoslavnic şi bizantin în moravuri şi să adopte statutul de român.

Istoria sa era una musai occidentală- plină de cavaleri, alianţe cu puterile „civilizate”, cu eroi pe măsura eroilor Occidentului,
Limba sa- puternic purificată de slavisme şi consistent re-latinizată, înceta să mai fie o limbă romanică de Balcani ci trebuia să devină „francofonă”- adică o amprentă de tip occidental a latinităţii.

Nici credinţa nu a scăpat. Biserica trebuia să devină una „naţională” , eliberată de supunerea canonică faţă de greci, dar supusă în schimb noului stat naţional şi naţiunii sale creştine. Că prin asta se reinventa ortodoxia confesională şi se pierdea şi ultima brumă de catolicitate creştină? Pagube colaterale- masonul paşoptist nu crede în mântuirea sufletului dar crede în „venitorele naţiei”. Deci apare ideea şchioapă (dacă nu cumva chiar eretică) teologic de „mântuirea neamului”.

Poporul nu mai putea fi unul balcanic, negustoresc. Aşa că valahul ale cărui afaceri şi turme străbăteau întreaga peninsulă balcanică, este înlocuit cu mitul ţăranului sedentar- patriarhal.

Apare mitul Mioriţei- „descoperit” în varianta sa „desăvârşită” (ce oportunitate!) de un poet paşoptist: Vasile Alecsandri. Şi cu Mioriţa avem şi explicaţia pentru care suntem „altfel”- românii nu se bagă în istorie decât rar (şi atunci măreţ). În rest, ei trăiesc comuniunea perfectă, paradisiacă, între Dumnezeu- om – natură.

A urmat selecţia voievozilor reprezentativi- ea s-a făcut continuu în toată istoria noastră recentă, în funcţie de oportunităţi. Mihai Viteazul a fost perfect pentru a „demonstra” ideea mitică a dorinţei românilor de a fi uniţi. Ştefan cel Mare a trebuit să mai aştepte lunga domnie a lui Carol- care avea nevoie de proiecţia mitică a unui domnitor eroic şi stabil- părinte al unei dinastii stabile, iar Ştefan era singurul nimerit.

Apoi s-a creat obsesia unui Pantheon naţional. Cazul Eminescu prin proclamarea lui ca poet naţional este reprezentativ. Eminescu este indubitabil un mare poet, deşi, orice om cu un dram de bun-simţ ştie că, în poezie şi în artă, nu poţi impune gusturile.
Dar de ce să fie poet naţional? Sau, mai mult, gânditorul naţional prin definţie. E cel mai mare poet român din secolul XIX, indubitabil- dar pentru că nu avem cu cine să îl comparăm. Cu Macedonski? Cu Alecsandri? După modesta mea părere, de consumator de poezie, până la Arghezi nu avem alt poet decât Eminescu. Însă faptul că atât a putut mediul literar românesc nu îl face măreţ ci doar singular.

Apoi, de ce ar trebui să înghiţim ca bonus, sub semnul geniului, nu doar poezia lui Eminescu ci şi nefericitele sale încercări teatrale, plictisitoarea sa proză sau îngrozitoarea sa publicistică?

Nu e suficient că e un mare poet? Trebuie să fie şi cel mai mare gazetar, prozator, dramaturg?

Dar să mergem mai departe.

S-a construit imaginea unei Românii occidentale, străjer al Occidentului în faţa hoardelor necivilizate de la Răsărit, martir al Europei, sacrificat în luptele cu turcii, pentru ca restul Europei să îşi înalţe catedralele sale.
O Românie care a devenit poartă a civilizaţiei occidentale şi a creştinătăţii şi care aspiră periodic să fie „recuperată” de către fraţii ei occidentali, din acest levant dezgustător

Efectul acestei mitologizări? Îl vedem în zilele noastre. Îl vedem în frustrarea românilor că nu sunt recuperaţi de Occident. Iar această frustrare se manifestă în două forme:
Mai întâi e ţâfna- „noi suntem mai occidentali decât occidentalii”, „aici, la noi, între Deva şi Motru Rovinari s-a născut Occidentul”, „când noi ne vărsam sângele pentru Occident, ăia făceau catedrale”.

Mai apoi e umilinţa – ne rugăm în genunchi să fim salvaţi, să fim „integraţi”, nu negociem politica externă cu Occidentul, ne bucurăm infantil că avem trupe de ocupaţie occidentale în ţară sau că „vin americanii”.

Ţâfna a fost politica paşoptistă lui Ceauşescu, umilinţa e doctrina oficială a Statului paşoptist român după 1989. Dar ele, dacă privim atent, s-au repetat periodic, ca mentalităţi dominante, în istoria noastră recentă

Dar ce nu a mers?

Toate ţările moderne funcţionează pe mitologii. Doar că în majoritatea cazurilor chiar funcţionează. La noi ce nu a mers?
Eu cred că totul se reduce la problema calibrării miturilor la realitatea societăţii noastre.
Românii nu sunt un mare popor al istoriei, nu au lăsat nici mari urme de civilizaţie, nici nu au avut (deocamdată!?) momentul lor de glorie. De aceea cel mai greşit lucru pe care îl poţi face este să inventezi pentru români o mitologie istorică şi civilizaţională aşa de măreaţă, de umflată, de îngreuiată de aurul gloriei, încât aceştia- popor modest, ca majoritatea popoarelor europene- să nu îl poată duce.

Apoi e vorba de sentimentul alienării: când mitologia ta naţională nu are rădăcinile în sufletul tău real, îţi susură la ureche că nu e bine cum eşti şi că trebuie să fii altfel, acest lucru nu are cum să te ajute.

Nu suntem nemţi, dar ni se susură că trebuie să fim ca ei. Nu avem cultura franceză (şi nici nu am avea cum) dar ni se susură că trebuie să gâfâim umăr la umăr cu franţujii în cultură.

Suntem îndemnaţi să ignorăm pe toţi vecinii noştri- pe care aceeaşi mitologie occidentalizantă ne învaţă să îi dispreţuim- „grecotei cu nas subţire”, „bulgăroi cu ceafă groasă”, ungurii ca rău absolut, sârbii pe care îi privim superior- deh, sunt slavi, nu „geantă” latină, ca noi, dar să privim doar spre axe măreţe: fie că a fost Roma-Berlin – Tokyo sau actuala Washington-Londra- Bruxelles.

Dar să concluzionez cu o întrebare, că şi aşa m-am lungit prea mult:

Oare nu a sosit momentul unui nou „paşopt” în care să ne gândim mitologia naţională spre viitor, chiar dacă acela se anunţă a fi unul eshatologic?

E o întrebare care merită răspuns.