Nu ştiu din ce dimensiune a călătorit acest film, dar sunt sigur că în niciun caz dimensiunea nu avea cum să fie una paralelă. Mai degrabă perpendiculară. Poate, cine ştie? Realitatea acestei dimensiuni de unde a fost proiectat filmul pe marile ecrane este una grav distorsionată, demontată, dar lipită la loc cu iscusinţa, determinarea, bucuria şi creativitatea unui bebeluş care descoperă lumea pentru prima dată şi profită de culorile ei să îşi deseneze întreg universul.
Într-o perioadă plină de atentate teroriste, crime odioase şi nenorociri comise în numele religiei, soseşte „Noul Testament”, un film care la prima analiză pare a fi un banc despre religie lungit până în acel punct în care, convenabil, putea să devină o banală comedie de duzină şi nimic mai mult. Imun în faţa oricărei seriozităţi critic-artistice, filmul îşi propune şi reuşeşte să detensioneze într-o manieră adorabilă întreaga privelişte a unei planete care s-a cufundat într-un vacarm şi trosnet îngrozitor. Legătura cu divinitatea este ţinta filmului. Mai în glumă, mai în serios şi cu mult subînţeles… punct ochit, punct lovit.
Le Nouveau Testament introduce un Dumnezeu care nu doar că există, dar este cât se poate de palpabil şi nicidecum figura mitică cu care noi pământenii de rând ne-am obişnuit de câţiva mii de ani încoace. El nu este nici Alfa, nici Omega, nici Yin, nici Yang, nici începutul, nici sfârşitul. Acest Dumnezeu trăieşte în zilele noastre, locuieşte într-un Bruxelles ploios şi este o caricatură ambulantă cu puteri supranaturale. Geneza povesteşte că la început el populase lumea cu animale, dar nu i-a picat prea bine la stomac, aşa că a dat naștere omenirii. Are tot timpul un băţ înfipt în fund, este mereu cu capsa pusă şi nu-i convine nimic niciodată. Şi ca atare îşi varsă nervii pe specia homo sapiens pe care o supune la torturi infinite. Este pus pe şotii şi pozne de cea mai joasă speţă. Legile impuse omenirii sunt tastate la un calculator mizerabil, bătrân şi prăpădit precum Dumnezeu însuși. Toate legile sunt crunte, nemiloase, chinuitoare şi înţepătoare precum o pungă imensă de pioneze invizibile împrăştiate pe jos în întreaga lume. Dar toate legile au raport în viaţă de zi cu zi şi sunt negreşit extrem de hilare şi esenţiale în confecţionarea dintr-o ţesătură satinată a unei poveşti nostime, care va mângâia plăcut mintea, corpul şi toate simţurile asemenea unui răsfăţ.
Formulă nicidecum clasică pentru o comedie nicidecum obişnuită, în care religia şi spiritualitatea îşi dau mâna şi se îmbrăţişează, invitând între ele la îmbrăţişare o sumedenie de ecuaţii comice care vor descreţi fruntea de griji şi agitaţie şi îţi vor decora ziua cu mandale şi flori de un colorit limpede şi senin.
Dumnezeu trăieşte cu soţia şi fiica lui cea mică. Pe fiul său cel mare Isus Hristos, Dumnezeu îl cam dispreţuieşte. Îl consideră un tolomac şi un prostănac pentru faptul că s-a lăsat bătut în cuie pe o cruce, şi sub impulsul momentului, dus de valul iubirii a cerut iertare în numele său întregii omeniri. Fiica lui cea mică nu-l înghite deloc şi este convinsă că oricine altcineva ar face o treabă mult mai bună ca el. Chiar ăsta este motorul din spatele acţiunilor acestei copile divine pe care Isus o sfătuieşte să se ducă în lume să caute încă şase apostoli şi împreună cu cei doisprezece ai lui, să schimbe ea lumea şi să scrie noul testament.
Un lucru este lesne de înţeles. Le Nouveau Testament poartă masca unei blasfemii creştine, dar emite o aromă delicat de fină, asemenea unui parfum discret de portocale care hidratează cu jovialitate chiar şi cele mai uscate minţi, dar în mod evident şi deloc deranjant stoarce pulpă suculentă de basm contemporan din exoticul fruct cinematografic Le Fabuleux Destin D’Amélie Poulain. Aşa că dacă vă număraţi cumva printre cei care din greşeală n-au văzut povestea lui Amélie Poulain, atunci iată o dublă recomandare şi invitaţie la film. Amélie Poulain ne învăţa că viaţa este ca Turul Franţei. Dacă ţi se iveşte ocazia să câştigi o cursă sau să cucereşti inima cuiva, să nu eziţi şi să profiţi de această rară oportunitate. Le Nouveau Testament este şi el aglomerat cu fel de fel de aforisme. Dar probabil cea mai inedită maximă aici este cea potrivit căreia “viaţa este ca mersul pe gheaţă… uneori mai şi cazi”.
Cei şase apostoli au ceva special care nu doar se simte, dar se şi aude, sub forma unui gen anume de muzică, o melodie aparte care traduce esenţa sufletului lor şi motivul pentru care sunt aleşi să devină apostoli. Amintim aici “Fecioara şi Moartea” de Schubert, “O Solitudine” de Purcell, Rameau – “Le Rappel des Oiseaux”, George Frideric Handel – Opera şi Charles Trenet – “Marea”. Apostoli, oameni simpli, de rând, fiecare în parte primesc poveşti inedite, fragile şi umane, dar toate mişcător de radiante.
Cere şi ţi se va da! Cătrănit oarecum după o perioadă de eşecuri cinematografice vizionate în lanţ, soarta mi-a aruncat în cale acest film miracol care mi-a făcut inima să fâlfăie şi mi-a oferit numeroase ofrande spirituale, emoţionale, vesele, amuzante şi pline de haz de necaz. M-am ghiftuit şi m-am îndopat şi am luat şi acasă la pachet o grămadă de energie pozitivă care persistă chiar şi acum, şi care sper că a trezit puţin în voi pofta şi curiozitatea de a experimenta pe propria voastră piele acest fenomen cinematografic supranatural.
Sunt filme cărora nu le putem rezista. Mă închin în faţa acestui „Nou Testament”, această maşinărie generatoare de momente care te vor face să tresalţi de bucurie şi amuzament, cu zâmbete servite pe bandă rulantă care mi-au suprasolicitat muşchii faciali peste măsură şi m-au îngenuncheat cu o glorioasă forţă divină vraiment reussi et vraiment belle.
