În momentele națiunii noastre postdecembriste de exuberanță sau de solemnitate maximă am auzit, ca o placă de patefon stricată, sintagma “mândri/mândru că suntem/sunt români/român”.
Când Hagi ne scotea în stradă la mondialul american de fotbal, eram mândri. Câțiva ani mai târziu, când același Hagi, dar pe final de carieră, iar ne scotea în stradă, eram la fel de mândri de românismul nostru, chiar dacă România era la periferia Europei (și acum, cu toată mândria noastră, tot acolo este). Când lotul feminin olimpic de gimnastică al Românei spulbera tot la Atena în 2004, nu ieșeam pe stradă, dar eram mândri (sub regimul teribil Iliescu-Năstase). Când Lucian Bute își punea adversarul la pământ cu un pumn în cap, toată națiunea era în delir (dar țara încă era în criză economică). Când Steaua se mai califica printr-o cupă europeană, claxonam până dimineața (claxonam și dacă n-avem ce mânca). Acum, când Simona Halep obține, într-adevăr, o mare performanță, iar ne-am regăsit mândria de a fi român, pierdută ca în “Scrisoarea” lui Caragiale.
Apoi, în fiecare an, mai mult pe 1 decembrie și mai puțin pe 24 ianuarie, toți avem tricolorul în suflet, la geam, pe mașini, mergem la paradă, apoi servim o farfurie caldă cu sarmale/fasole/cârnați și…suntem mândri.
Dar, când Muzeul Literaturii Române (deci, locul care ne arată cum am ajuns să vorbim limba de azi) este la un pas de evacuare iar noi toți stăm și ne uităm ba la știrile de la ora cinci, ba la celelalte știri, ba la Gherghe, Banciu, Badea, Capatos, ba la talk-show-urile politice și apoi ne întoarcem pe cealaltă parte a patului, oare cum suntem?
Da, acel Muzeu unde dacă te macină curiozitatea poți să vezi cum scria Eminescu (caligrafic vorbind, căci totuși, înclin să cred că nu mai avem curioși cu privire la conținut), unde dacă vrei să-ți surprinzi prietenii și să fii “really cool” poți să-ți faci un selfie cu “Pastelurile” lui Vasile Alecsandri (cu toate că, probabil, vor râde de tine), unde, dacă nu știi, poți să vezi cum arată un manuscris celebru, adică mai multe foi scrise de mână (nu la calculator sau la mașină), de pildă, al lui Caragiale, Ion Heliade Rădulescu sau Lucian Blaga, iar dacă ai chef de senzații cu adevărat tari, poți să dai o fugă și să tragi pe nas parfumul inconfundabil (da, parfum de esență tare și rară) al unei cărți vechi, poate sinonimă cu istoria literaturii române. Deci, toate acestea, și multe altele, le poți face doar cu o vizită la Muzeu. Vorbind mai plastic, intri având drept cultură televizorul și ieși având o idee despre ceea ce înseamnă adevărata cultură.
Adică, intri sărac lipit și ieși bogat.
Muzeul Literaturii Române este în pragul evacuării. Pe scurt, proprietarul, care a câștigat clădirea în instanță, solicită plata chiriei și a utilităților pe nu știu câte luni, oricum, o sumă totală cam de 1 milion de euro (nu dezvolt acum dacă proprietarul este un nesimțit, sau nu, pentru că cere această sumă, mai ales dacă e dreptul său, sau dacă este nesimțit numai pentru că se gândește la evacuarea Muzeului). Consiliul General al Capitalei, în a cărui subordine este Muzeul, evident că s-a bâlbâit, s-a scremut și s-a constipat când a venit vorba de alocarea acestor fonduri. Deci, momentan nu s-a alocat niciun leu de la bugetul astronomic al lui Oprescu.
Pe 15 iunie este programată evacuarea.

Cum este oare să scoți în stradă Muzeul Literaturii Române în ziua când comemorezi decesul lui Mihai Eminescu? Practic, cum este să-l dai afară pe Eminescu din casa lui, sau chiar să-l îngropi pentru a doua oară? Și ce fac românii cei mândri?

Nimic, ce să facă. Eminescu nu scoate oameni în stradă, Alecsandri e desuet, ce ne mai trebuie Caragiale când avem stand-up comedy, Arghezi, Blaga, apropo…cine sunt Arghezi și Blaga?
Pentru noi, cei mândri că suntem români, devine ceva normal să ne îngropăm valorile, să le dăm afară de-acolo de unde stau cuminți, nu fac gălăgie și ne așteaptă ca să ne mai lumineze pe ici, pe colo, valori care, din păcate, nu cuceresc trofee. Ei au cucerit un singur trofeu pe care ni l-au lăsat moștenire: România. Iar noi, pe aceștia îi dăm afară și ne mândrim cu treaba asta. Pentru că, dacă zici “mândru că sunt român”, atunci ești mândru și că Muzeul Literaturii Române ajunge în stradă.
Unde e Oprescu, unde sunt consilierii municipali din București și de ce dorm în ghetre? Unde este cel mai mândru dintre români, premierul Victor Ponta, care cu o singură semnătură poate să rezolve problema (să treacă muzeul în subordinea Ministerului Culturii și să aloce fondurile necesare)?
Unde sunt prezidențiabilii noștri (în afară de televizor) care, de altfel, se vor președinții unei Românii care își calcă în picioare părinții limbii pe care ei o vorbesc astăzi? Unde sunt partidele a căror singură legătură cu România este suptul din banul și pământul țării pentru propriile interese și, nu în ultimul rând, unde sunt oamenii simpli, mândri că sunt români, care duminică, probabil, ar fi ieșit în stradă pentru Simona Halep, dar pentru Eminescu stau în casă.
Asta nu e mândrie, asta e doar fudulie. Da, mă fudulesc (nu mă mândresc) cu Nadia, Năstase, Hagi, Halep, iar când vine vorba de Eminescu aprind o țigară, baxez doi mici, dau peste cap o butelcă de bere și ridic din umeri. Aceasta este adevărata noastră mândrie față de marii români „care din colb de cronici, ne-ar privi cel mult ironici…”, adevărata noastră mândrie de a fi român. Mândria de eveniment.
Pe 10 martie 1933 naziștii lui Hitler au organizat celebrul masacru cultural, arderea cărților, pe care ei le considerau toxice, în piața publică.
Care-i diferența dintre focul lui Hitler și indiferența noastră?
Niciuna.
Suntem noi mândri de românismul nostru?
Suntem.
Dar Eminescu ar fi mândru de noi?
Asta-i întrebarea!