Sâmbătă, 21 martie, de la ora 16.30, Librăria Cărturești din Constanța găzduiește un eveniment puțin ieșit din tradiție, anume o lansare multiplă de carte. Editura Herg Benet le aduce în fața publicului constănțean pe Lorena Lupu, Corina Ozon și Cristina Nemerovschi, trei scriitoare îndrăznețe care par să mai fi scuturat praful de pe obosita tradiție literară românească, într-un demers, chiar dacă nu neapărat căutat, de conectare la literatura lumii.

Am profitat așadar de acest eveniment și am schimbat câteva cuvinte cu vechea mea prietenă, Lorena Lupu, care a fost destul de amabilă să se prezinte și cititorilor Gazetei de Constanța.

Lorena, ai debutat în 2006 cu romanul Rondo Capriccioso. Cum ți se pare cartea ta la aproape zece ani de la publicare?

Oribilă. Absolut de necitit. Mă uit prin ea uneori şi mă întreb de ce nu m-au uns oamenii cu păcură şi nu m-au legat de stâlpul infamiei, în pieţe. Apoi încerc că mă consolez că stângăcia debutantului e o etapă absolut necesară pentru a ajunge la condeiul lin, ferm şi liber de nevoia de a epata al profesionistului. Trebuie să treci prin adolescenţă nesigură, dureroasă, arogantă şi acneică pentru a ajunge la maturitate echilibrată şi stăpână pe mijloacele tale. Rondo Capriccioso e acneea mea juvenilă.

Pentru cititorii care nu au apucat să te cunoască: ai o temă preferată, o obsesie anume în scris?

Nu. Scriu despre ce mă inspiră, când mă inspiră. Am publicat patru cărţi – o limonadă în care am băgat zahăr cu cârca, pentru captatio benevolentiae, Rondo Capriccioso; un roman în gen Groapa de Eugen Barbu, intitulat Bătăuşul de câmpi şi scris la persoana I, cu personaj masculin, ca să arăt universului cât de bine mă transpun literar. Apoi a început să-mi vină mintea la cap şi să renunţ la nevoia de a demonstra, pe care azi o văd în tot ridicolul ei. Hyde Park e un poem fantasy, un experiment creat în tandem cu artistul fotograf Dinu Lazăr, text versus fotografie. Porneşte de la premisa că lumea toată e un Hyde Park şi fiecare ne urlăm dreptatea pe propria cutioară de lemn, creând un vacarm imposibil de gestionat. Dona Juana e explorarea marelui mit al seducătorului universal, aplicată la feminin, pentru că ştim, în secolul în care trăim, femeile au din ce în ce mai multe testicule şi din ce în ce mai puţine polonice. Şi ce bine că-i aşa.

Pe scurt, sunt fana varietăţii şi versatilităţii. Unicul lucru constant în cazul meu e inconstanţa.

Lumea literară românească e împărțită, mai ales după discuțiile despre timbrul literar, în cel puțin două tabere. Care din ele îți place?

Nu e vorba de plăcut, de care are ochi albaştri şi păr cârlionţat, ci pur şi simplu, e aberant să jupoi cultura cu încă o taxă. Nu e ca şi cum librăriile ar fi pline de junkies ai literaturii, cumpărând câte o roabă de cărţi pe zi şi, dacă nu pui rapid taxă de timbru, o să murim toată ţara uitând să respirăm de atâta citit. Dimpotrivă, piaţa de carte e dureros de mică, insignifiant de mică. E o plăcere pe cale de dispariţie, cel puţin în România.

De ce să-i grăbeşti decesul, tu, legiuitor, băgându-i un pumnal în stomac? Măcar dacă vrei s-o extirpi de tot, fă-o elegant, dintr-un foc. Interzice lectura. Şi gata.

Lansările de carte din ultima vreme s-au întâmplat în trio, alături de Corina Ozon și Cristina Nemerovschi. Cum reușiți să vă înțelegeți? Poate, dacă ne spui secretul, îl dezvăluim și celorlalți scriitori.

Dar nu facem ceva special să ne înţelegem, pur şi simplu ne „simptem” bine împreună şi ne respectăm. Nu încercăm să ne facem mizerii unii altora, şi lucrurile merg armonios de la sine. Poate ajută şi faptul că am trecut toate trei prin momente grele în viaţă, care ne-au maturizat şi ne-au învăţat că nu există nimic mai valoros decât loialitatea. Dar să nu mă duc atât de departe. Pur şi simplu, sunt nişte oameni foarte mişto şi călătoriile cu ele seamănă cu mersul în tabără, în adolescenţă.

 Ai un scriitor contemporan preferat?

Am îngrozitor de mulţi scriitori contemporani preferaţi. Mă tem să intru în acest domeniu, că aş nedreptăţi în mod sigur pe cineva. Mă rezum să spun că literatura zilelor noastre e o forţă. E o forţă pentru că vorbeşte pe limba noastră, a tuturor, şi spune ofurile noastre, ale tuturor. Dacă oamenii ar lua-o în braţe, în loc s-o ignore, ar găsi un sprijin moral în literatura de azi. Dacă repeţi, ca acum 100 de ani, că Eminescu e singurul tău poet şi singura ta valoare, asta înseamnă că eşti mort de 100 de ani. Nu zic, Eminescu e mare şi glorios, deşi şi el a murit fără să i se fi confirmat asta în timpul vieţii; dar literatura noastră n-a murit la Eminescu. E păcat să nu te bucuri de arta vie care freamătă sub ochii tăi.

Dar un critic literar?

Dureros subiect. Eu cred că noi nu mai avem critică literară. Avem câţiva domni cu alură serioasă, care scriu despre cărţi, mai cu periaje sau mai cu umori, în funcţie de grosimea plicului aferent.

Critica onestă ar trebui să se bazeze, din punctul meu de vedere, pe un singur lucru: dragostea profundă şi necondiţionată faţă de literatură. Independent de cine e autorul, în ce relaţii e criticul cu editura lui, dacă e plătit sau nu de aceasta şi dacă are sau nu aşteptări colaterale de la autor. Nu poţi critica just decât ceea ce examinezi imparţial şi fără considerente extraartistice.

Avem o nevoie dureroasă de critici literari. Şi nu din nevoia individuală de confirmare. Ci pentru că un critic literar cu idei puternice şi bine argumentate poate crea mişcări literare de anvergură. Vezi Maiorescu şi contemporanii săi, sau George Călinescu şi contemporanii săi. Aş vrea să-i recunosc cuiva o astfel de autoritate în domeniu. Jur, chiar m-aş bucura. Din păcate, nu avem critică. Avem cel mult cârcoteală literară.

Cine îți citește replicile din discuțiile online n-ar putea ghici că ești o finuță și o simpatică. De unde, dar, enervarea și intensa culoare a limbajului folosit?

Cine citeşte şi replicile interlocutorilor, găseşte răspunsul. Nu spun o noutate când afirm că internetul e plin de câini râioşi care, ascunşi în spatele monitorului, găsesc tupeul să latre. Şi mă enervează teribil etichetarea pe baza furiei pe care o simţi când pui la punct câte un gogu fără şapte ani de acasă care crede că se poate trage de brăcinari cu tine pentru simplul fapt că eşti pe net. Nu mi se pare că ar trebui să răspund mitocăniei cu eleganţă. Să o luăm logic: dacă răspunzi eleganţei cu eleganţă şi mitocăniei tot cu eleganţă, mai are sens să se străduiască oamenii să fie eleganţi cu tine? Dimpotrivă, penalizând comportamentul inadecvat şi premiindu-l pe cel decent şi de bun simţ, îi ghidezi pe oameni spre ceea ce eşti dispus să primeşti.

Ce mai scrii?

O carte pentru care mă voi muta la Oradea în toată luna aprilie, s-o documentez la sânge. Subiectul vi-l povestesc la Constanţa, la Cărtureşti, la întâlnirea cu cititorii pe care o voi avea pe 21 martie, împreună cu Cristina Nemerovschi şi Corina Ozon. Te aştept. Avem lucruri interesante de discutat.  

Mulțumesc!

( credit foto: Andrei Grosoșiu)