Duminica trecută (a 13-a), la marş, am ţinut ritmul cu un PET „vedetă”. Am fost norocoasă! L-am uitat pe-al meu acasă iar Harry Tavitian mi l-a oferit pe-al său, PET-ul cel verde cu boabe de porumb zornăitoare. Acelaşi care, de la proteste a urcat pe scena Festivalului Internaţional al Muzicii şi Dansului în concertul pe care Harry l-a ţinut cu prietenul şi colaboratorul său Cserey Csaba. „All That Jazz” a început pe ritmul impus de PET-uri (şi la fel s-a sfârşit). Momente emoţionante pentru mulţi din sală (inclusiv cel în care i s-a cântat Happy Birthday lui Cserey Csaba, care astfel a fost sărbătorit pe scenă în aplauze pline de suflet). Unii au început a scanda timid. Alţii s-au mulţumit să imprime ritmul, palmelor. A fost modul inedit în care Harry Tavitian, maestrul improvizaţiilor, a adus protestele în sala de spectacol. Apoi ne-a plimbat prin lume şi prin timp, pe notele jazzului, în dialogul muzical cu Cserey Csaba. A fost, ca de fiecare dată, unic. Şi din nou ne-am mândrit că suntem concitadini cu Harry!

Şi, mai mult, colegi de protest.

PET-ul este simbolul nostru , al celor care, uniţi, vrem să ne salvăm de poluarea apei, de mineritul cu cianuri, de politicienii care vor să legalizeze corupţia, abuzul, furtul… Nu suntem mulţi, dar cele treisprezece săptămâni şi zecile de kilometri bătuţi prin Constanţa, ne-au periat, ne-au scuturat, ne-au triat. Şi, de fiecare dată, Harry şi Manuela Tavitian au fost alături de noi. Cred că ţăcăneala care ni se atribuie de pe la geamuri, de pe trotuare, sau din maşini e mult ameliorată de prezenţa lor. Şi le mulţumim pentru asta!

Am trecut prin dezamăgiri şi peste ele. Am ales să ne păstrăm speranţa pentru că nu putem accepta posibilitatea să ne fie apa poluată ireversibil. Nu putem concepe bătaia pe apă. Mai ales că aceasta se va da între copiii noştri. Şi ne e clar că, prin neimplicare, îi condamnăm la sete…şi la ce-i survine acesteia.

Duminică, la început, am fost puţini… Atât de puţini că ne-au întrebat jandarmii dacă mai pornim în marş. Am pornit, şi pe parcurs am mai dospit. Cum a observat cu umor Misha, unul dintre noi, la sfârşitul marşului: „plecat-am 10 din Vaslui… şi ne-am întors o sută!”

Suntem furioşi, suntem speriaţi, dar suntem şi veseli. Şi optimişti. Poate şi pentru că cerul a ţinut mereu cu noi. Aşa a părut. Chiar şi în duminica aceea ploioasă, la începutul marşului, s-a înseninat. Iar duminică, deşi se anunţase ceaţă, a fost soare. Şi cald. În toate cele 13 duminici a fost cald. O fi vreun semn că suntem pe drumul cel bun?

Vom continua să ne opunem fracturării hidraulice şi să informăm oamenii. Asta nu ne face activişti de mediu, sau, cum ni se mai spune pe la dezbateri – agitatori. Nici măcar nu ştiu dacă ne putem numi ecologişti. Dar nici retrograzi.

Dacă în 15 state ale Americii, în 15 ţări ale Europei dar şi în Australia, Africa de Sud, Canada, Argentina şi Patagonia metoda fracturării hidraulice a fost interzisă sau s-a impus un moratoriu din cauza impactului pe care aceasta îl poate avea asupra mediului, dacă studii europene şi americane prezintă pe zeci de pagini riscurile pe care le presupune fracturarea hidraulică, nu trebuie să fii ecologist să i te opui. Ci doar conştient. Iar dacă informăm poporul care nu aude decât varianta companiilor petroliere, nu înseamnă că suntem activişti. Mai degrabă înfricoşaţi de ce ni se pregăteşte. „Frica păzeşte bostana”, spune un proverb din înţelepciunea noastră de veacuri. De-aia acţionăm. În cazul ăsta „bostana” este sănătatea, viaţa, copiilor noştri.

Noi, de Ziua Marii Uniri ne vom uni, din nou, pentru viaţă. Vii şi tu?