Opinii

Oameni abandonați. Cîteva clipe de fericire

În studenţie am nimerit prin Tecuci. O zonă fabuloasă. Am înaintat şi hălăduit prin satele din jur şi la un moment dat am rămas fără niciun ban. Se mai întîmplă. Uneori foarte brusc. Dar pe atunci se mai putea trăi fără bani o perioadă mai lungă de timp. Mai ales vara. Eram obişnuit.

Mi-am dat seama că va trebui să înoptez pe undeva şi am început să caut un loc. Fireşte că nu mergi la primar pentru astfel de chestiuni minore mai ales pentru cine a citit Ilf&Petrov.

Primul care a sărit să mă ajute era un cioban local, fost puşcăriaş în perioada comunismului pentru ceva furturi şi bătăi. Se pare că şeful de CAP a rămas schilod în urma altercaţiei cu ciobanul meu. Era un om vajnic, dintr-o bucată şi cu un simţ al dreptăţii acut. Era mîndru şi modest în acelaşi timp. Era demn şi conştient de ceea ce este şi trebuie să fie.

Omul avea o casă tare mică. Era de fapt un bordei de lut cu două camere. Avea o nevastă şi 3 prunci. Pentru standardele mele de copil crescut de o mamă care a lucrat în farmacie era dificil să mă obişnuiesc cu „mizeria” de acolo. Dar nu prea avema de ales.
O cameră s-a golit repede şi mi s-a oferit. Cei doi maturi şi trei copii au dormit într-o cameră, eu în cealaltă. Eram oaspete şi aşa se face pe aici.

Lucrurile s-au legat şi am mai rămas mai multe zile la el. Mîncam mămăligă, brînză, cartofi, slană, ceva legume şi mult usturoi şi ceapă. Au fost cîteva zile idilice. Mă jucam cu cei 3 copii, îi mai învăţam carte, îl ajutam la oi, citeam pe atunci ceva filosofie germană. Era frumos. Nu mă obişnuiam doar cu mirosul acela stătut, puţin împuţit cu mult zer în aer. Dar asta era doar în cameră însă cum era vară dormeam cu geamurile deschise şi treceam uşor peste acest obstacol minor.

În una din zile, cum stăteam noi în pridvor la soare cu mămăliga şi brînza în faţă, apar deodată doi şobolani. Mari, frumoşi cu boturile rozalii. Mergeau spre noi fără să se sinchisească de prezenţa noastră. S-au îndreptat obraznic direct spre masă. Eu m-am speriat pentru că nu mai văzuzem jivine din astea atît de aproape şi atît de mari. Ciobanul meu a început să rîdă de mine, a luat o bucată de mămăligă şi le-a aruncat ca să mănînce.

– Măi Vasika, ce te sperii în halul acesta de nişte şobolani? Ăştea nu-s şobolanii mei, sînt ai vecinului, dar trebuie să le dăm şi lor ceva de mîncare că sînt singurii care nu ne-au părăsit în sărăcia noastră.

M-a mirat şi m-a pus mult pe gînduri acel gest. Un amărît de cioban îşi împărţea ultima mămăligă cu un prăpădit de student fără bani şi cu cîţiva şobolani. Şi omul nu părea să fie nefericit. Ba din contră.

Mi-am reamintit povestea asta citind ce spune presa mainstream legat de creşterea salariilor minime. Mă gîndesc ce oameni nefericiţi lucrează acolo. Şi în general cît de tristă, plină de ură şi lipsită de compasiune este burghezia noastră parvenită , ruptă în fund dar umilă puterii vremii: o doare sufletul de icra „invesitorului strategic” şi-l dispreţuieşte profund pe ciobanul meu de la Tecuci. Să nu care cumva să i se înmulţească mămăliga.

Şi uite aşa mă apucă un dor de Tecuci şi de ciobanul meu care şi-a împărţit cu mine ultima mămăligă. Să fi fost prin vara lui 94? Cu un simplu gest acel cioban m-a făcut să uit de necaz şi să trăiesc cîteva zile fericite.

Despre Autor:

Vasile Ernu

One comment on “Oameni abandonați. Cîteva clipe de fericire

Lasă un comentariu