Ce satisface ființa umană? Sexul? Banii? Poziția socială? Dragostea?

Nimic și fiecare din toate acestea, răspunsul dat de știință fiind că împlinirea vine din confruntarea bine dozată cu suferința, stresul și schimbarea. Accentul cade pe „bine dozată”.  Aceasta ecuație asigură combinația ideală de dopamină și de cortizol din creierul uman, aceasta fiind formula chimică a satisfacției. Adică este vorba de cele două nevoi conflictuale din om: nevoia de confort, stabilitate și nevoia de nou, aventuros. 

Suntem destinați a ne plictisi de armonia raiului și a fi tentați de haosul descoperirii. Obsesia fericirii ca țărm pe care să eșuăm la adăpost de viață este capcana în care cădem, realizând doar prin nefericire că destinația vieții este călătoria în sine.

Că fericirea implică incursiuni dramatice și în extaz și în disperare, alternate însă cu perioade lungi de echilibru ce uneori poate părea plictisitor. Pentru că vrem să trăim intens „peak experiences” –experiențe de vârf cum le numește psihologia transpersonală, iar căutarea lor duce omul în excese de tot soiul.

Aceste nevoi contradictorii –  confort versus schimbare – se reflectă cel mai dramatic într-o relație: după ce l-ai cucerit pe celălalt, după ce i-ai iscodit fiecare ungher al sufletului și minții, apare blazarea. The paradox of choice este un concept care ține de behavioral economics și care arată că prea multe opțiuni duc omul în confuzie și în nefericire. Acest paradox decizional se aplică și la relații: de multe ori vom crede că un altul va livra mai mult, când, de fapt, va livra altceva. Pentru că, plictisiți de armonia raiului, căutăm haosul descoperirii.

Creierul nostru este o uzină chimică în căutarea dragostei sau a substituenților ei. Scanat, creierul omului îndrăgostit și al celui care ia cocaină este identic. Și, cum dragostea e greu de găsit dar și mai greu de întreținut, omul își ia intensitatea  din orice zonă în care excesul este la îndemână și, mai ales, independent de oricine altcineva.

De ce este nevoie de exces? Pentru că ne bănuim de mai mult decât suntem. Pentru că limitele nu ți le spune nimeni, ci le descoperi singur, încălcându-ți mitologia personală și tabuu-rile sociale. Pentru că vrem să trăim viața la limita lacrimilor de pasiune și nu de plictiseală.

Pentru că măsura este un contract social ipocrit, un reper necesar pentru mase, dar și un etalon necesar pentru a fi încălcat de fiecare în parte. Pentru că a urma regulile ne condiționează creativitatea, fix nevoia cea mai stringentă din om: de a fi demiurg al propriei vieți, cu limite și principii proprii.

Avem nevoie de exces pentru că la un moment dat ne săturăm de redundanța respectării normelor, pentru că excesul ne face să ne simțim vii iar viul se metamorfozează tot timpul în și mai viu. Pentru că schimbare e numele jocului, iar în căutarea de noi repere care să dureze mai mult de un anotimp, ne ducem uneori în exagerări ridicule – dar necesare. Pentru că a-l  afla pe „așa da” trebuie să treci și prin „așa nu”.

Excesul este o necesitate în viață. Calea de mijloc, cumpătarea, echilibrul, sunt necesare pe post de constantă zilnică dar, din când în când, avem nevoie de experiențe care să ne transceandă  limitele.  Arta de a-ți găsi excesul „sanatos” e complicată însă, pentru că presupune întotdeauna interacțiune umană, pe când drogul este la îndemână.

Sexul, drogurile sau ciocolata te pot duce însă până într-un punct finit al satisfacției. Adevărata nebunie frumoasă și adevăratul exces vin din războiul și pacea aduse de flirtul cu o minte asemănătoare, din spovedirea completă a propriei ființe în fața altei ființe.

Satisfacția livrată de de substituenți chimici e lipsită de savoare în realitate. Pentru că îți dai seama că ești într-o orgie senzorială individuală, în care sentimentul vinei și al păcatului, deși abolit în actul excesului, îți insinuează un frig cosmic în minte și în suflet, mai apoi. Poate și pentru faptul că ai un exemplu despre cum ar putea fi și îți dorești mereu repetiția minunii euforice. Și, mai ales, pentru că nu are continuitate în viața reală, așa cum gândul că trăiești în dragoste te înconjoară în tot restul vieții tale.

Dacă relațiile ar fi ce ar trebui, ar livra tot mixul chimic necesar creierului astfel încât să nu aibă nevoie să suplimenteze sau să evadeze în alte excese. O dragoste frumoasă oferă și suficient confort și suficientă surpriză. Pentru că suntem destul de asemănători în nevoile noastre ca să găsim înțelegere, dar și suficient de diferiți astfel încât să avem tot timpul surprize.

Dacă nu ne-ar conduce frica, orgoliul și controlul am descoperi că interacțiunea umană este drogul dar și excesul necesar. Că poți face exces de dragoste, nu în genul formulei „femei care iubesc prea mult”, ci în a iubi în exces chiar și când nu înțelegi, chiar și când nu merită – pentru că meriți tu să simți. Cum e să dai până la capăt – să iubești nu numai pentru că ci și chiar dacă. 

Și atunci vei trăi și în intens și în exces. Frica și orgoliul ne blochează experiența umană relațională. Excesul sănătos trebuie să fie de curaj către vulnerabilitate. Și atunci vei avea și sex senzațional pentru că vor fi prezente toate emoțiile din tine, și bune și rele. Și atunci vei avea și drogul căutat – dragostea împlinită și mărturisită.

Iar relațiile umane oferă exact formula găsită de știință pentru împlinire: confruntarea bine dozată cu stresul, suferința și schimbarea. Să nu ne oprim la marginea minunii, căutând doar validări pentru ceea ce suntem. Ci să căutăm oamenii care ne scot din zona de confort, pentru că viața nu e  validare de sine ci experiență, creare, descoperire de sine. Singura constantă este, cu adevărat, schimbarea.

Evadarea din rațional este o plăcere teribilă atât timp cât învățăm să ne pierdem mințile cu cap. Paradoxal, desigur, dar așa cum trăim ca și cum am fi eterni, putem fi și nebuni ca și cum am fi normali! Pentru o viață sănătoasă psihic se recomandă doar exces de dragoste și prietenie, de empatie și vulnerabilitate, de curaj și creativitate. Tot restul e halucinație chimică!