Nu voi folosi argumente emoționale, nu voi reproduce diverse pasaje din vreo carte sfântă sau din Constituție pe post de dovezi irefutabile. Vă înștiințez, însă, că, înainte de a scrie următoarele câteva rânduri, m-am documentat cu privire la desfășurarea practică a ceea ce numim studiul religiei în școala publică.
Înainte de toate, n-a răspuns nimeni la o întrebare simplă: Studierea religiei în stil confesional este de interes public sau privat? Voi reveni la această întrebare ceva mai târziu.
Vorbim de școli publice ale unui stat declarat laic. Nu ar trebui analizate conflictele evidente din programa școlară? Pe om l-a făcut Dumnezeu și îi are ca strămoși pe Adam și Eva, așa cum îl învață religia, sau se trage din strămoși comuni cu maimuțele, așa cum îl învață biologia? Care este adevărul care trebuie să primeze în mintea plăpândă a unui copil? Lumea înconjurătoare a creat-o Dumnezeu, conform manualului de religie creștin ortodoxă de clasa a doua, de exemplu, sau este rezultatul unei evoluții de miliarde de ani, cum se chinuie cadrul didactic să-i învețe? Fulgerele se produc în urma diferenței de potențial electric dintre nori, după cum le explică învățătoarea, sau sunt opera lui Dumnezeu, după cum le descrie trimisa Bisericii? Pot părea amănunte, dar nu sunt de neglijat, căci nu vorbim de adulți, cu o capacitate rezonabilă de judecată, ci de copii care sunt la începutul drumului de cunoaștere. Ce le oferim, mistică sau evoluționism? Experiența personală mi-a arătat că, în urma acestui ghiveci școlar, trebuie să duci muncă de lămurire cu propriul copil, să te dai peste cap în a-i explica fenomenul natural, în timp ce cauți soluția de a nu-l declara pe trimisul Bisericii mincinos. Iar acestea sunt doar două exemple, în funcție de zelul teologilor cadre didactice putem puncta fără efort zeci, sute de alte situații din această categorie.
Să clarificăm și aspectul obligativității. Deși se flutură, oficial, ideea că ora de religie nu este obligatorie, în realitate, modalitatea implementării ei în școala publică arată că lucrurile stau exact pe dos. Părinții elevilor nu au dreptul de opta pentru studierea ei, ci acela de a se opune. Ori această situație pune ora de religie pe aceeași linie cu, de exemplu, ora de educație fizică, unde, la fel de bine un părinte poate produce o hârtie în baza căreia un elev nu va participa la cursul respectiv, care nici el nu este opțional, ci obligatoriu. Mai mult decât atât, rezultatul unei opțiuni de a nu studia religia este pervers, fiindcă, practic, elevii rămân bine-mersi în sălile de clasă unde se studiază religia, asistând la aceste cursuri, singura diferență fiind aceea că nu vor primi calificative. Dar, ei vor asculta exact ceea ce ascultă și ceilalți, vor studia inconștient, de fapt. E corect din punct de vedere legal? Nu. E moral? Nu. În realitate avem de-a face cu o minciună, care are la bază un sistem incoerent, lipsa de logistică, lipsa de personal și așa mai departe.
Să revenim la întrebarea: Studierea religiei în stil confesional este de interes public sau privat? Răspunsul mi se pare lesne de intuit. Bineînțeles că interesul public nu există. El ar fi putut să existe în cazul unui studiu al religiei ca aspect spiritual, fără a se face, din start, diferență între ortodox, catolic, musulman și așa mai departe, ba din contră mizând pe mesajul comun al tuturor formelor religiei, ca o încercare cu adevărat în interesul public de a apropia pe viitorii cetățeni cu carte de identitate și nu de-ai înregimenta definitv și irevocabil în armate de pătimași. Pare foarte simplu, dar nu se întâmplă așa. Atunci, apare o altă întrebare, firească: De ce?
Din punctul meu de vedere, acest asalt religios asupra școlilor publice se produce pe fondul unei găunoșenii din interiorul cultelor, găunoșenie pe care nu vor să o admită nici în ruptul capului și pe care încearcă să o acopere cu disperare, mizând pe slăbiciunile și dorințele politicienilor. Realitatea practică ne arată că majoritatea covârșitoare a reprezentanților cultelor, fie ortodox – unde fenomenul e mai ușor de observat datorită dimensiunilor sale sociale, fie catolic, fie musulman, nu mai practică misionarismul. Au cam uitat una dintre cele mai importante misiuni pe care le au: aceea de a merge către enoriașii lor, de a-i cunoaște nemijlocit, metaforic vorbind de a le spăla picioarele. Casa unui credincios vede urmă de preot doar de 3 ori pe an, la marile sărbători, când se trece vijelios cu busuiocul și apa sfințită în câteva secunde, iar o bancnotă sau mai multe se strecoară fojgăind în buzunarele dascălului, fiindcă așa trebuie… Altminteri, păstorul nu știe nimic despre oaia sa, nu-l cunoaște pe credincios, n-are absolut nici o legătură cu el. Soluția practică descoperită de capii Bisericilor este de a face prozelitism cu orice preț, chiar dacă afectează judecata în formare a unui copil, singurele rezultate previzibile fiind formarea și implementarea unei anume percepții asupra relației dintre credincios și Biserică, deci servind unui interes privat.
