Poporul e prost! Așa spun unii. E prost, uite, votează PSD. E prost, uite, votează Brexit! E prost, uite, votează cu fundamentaliștii de la Lege și Justiție în Polonia. E prost, uite, îl susține pe Erdogan într-o majoritate evidentă. E prost, uite, Orban conduce Ungaria. E prost pentru că votează Trump. Poporul este prost pentru că este majoritar. Și este prost pentru că este sărac, pentru că nu este educat, pentru că locuiește în provincie. E prost pentru că e tradiționalist, pentru că manifestă incapacitatea de a se adapta în timp real la salturile progresismului, pentru că manifestă rezistență în fața -ismelor de tot felul și pentru că nu prea vede conținutul …-fobiilor de tot felul. Poporul e prost.

„Majoritatea” este un cuvânt urât și imoral. Poporul este decuplat de cercurile intelectuale, artistice, culturale din marile orașe. Realitatea și adevărul sunt doar acolo, în marile orașe, în galerii de artă, în seminarii despre științele politice, în lumea celor care scriu asumat, știutor, priceput, folosind terminologii la țiplă, unele calde, abia căzute din laboratoarele gândirii peer-to-peer. Poate că a dispărut aristocrația în sensul clasic al termenului. Poate că s-a subțiat până la nivel de iluzie ceea ce am numi „clasa de mijloc”. Dar un soi de elită, formată din persoane din ambele sexe și dint tot felul de genuri, s-a alcătuit repede în jurul unor concepte abstracte și ale unor politici emanate din acestea.

Noii „aristocrați” au media de vârstă scăzută, nu revendică descendențe îndelungate, nici „sânge albastru”, ori titluri cu origini care coboară cu secole în urmă. Noii aristocrați sunt cei care aderă, mărturisesc și manifestă un vocabular specific, care reflectă valori specifice. Sunt aristocrația conceptelor la zi. Orice nu intră în acest „dicționar” identitar e definit generic și simplu drept „retrograd”, „tradiționalist”, „reacționar” etc. Aristocratul terminologiei va lupta întotdeauna pentru oropsit, dar – spre deosebire de Marx care lupta pentru un oropsit majoritar – el va lupta pentru oropsitul minoritar. Va cunoaște bine tot ce ține de minoritate și va milita pentru drepturile acesteia. La rigoare, va inventa drepturi noi în interesul ei. Prin urmare, săracul, țăranul, needucatul nu vor fi prietenii lui. Aceștia – vechii oropsiți – vor fi mai degrabă noii săi dușmani. Pentru că oropsiții de ieri sunt refractari și intoleranți cu oropsiții de azi. Sunt tradiționalișit, retrograzi, patriarhaliști, homofobi, xenofobi etc. Ei sunt noul rău. Ei vor reprezenta la nesfârșit, ca o culpă originară, reflexia (fatal)democratică a germanului care a votat cu Hitler în 1933. Se va uita deseori că Hitler nu a ajuns nici măcar la 50% dintre voturi, ci la doar aproape 44%. Cert e că a câștigat. Majoritatea (fie și submajoritară dpdv procentual!) s-a dovedit greșită. O greșeală. Pentru totdeauna. Așa că începând cu anii 50 avem o întreagă industrie conceptuală și ideologică în care se „fabrică” minorități.

Industriașii sunt aristocrații terminologiei la zi. Sorin Adam Matei vorbea cândva despre „Boierii minții”. Se referea, atunci, la acea mână de oameni care – din punctul lui de vedere – monopolizase publicațiile și infrastructura culturală a României de la final de ani 90. Se poate aplica lejer acea schemă la acest tip de elite, de „boieri ai terminologiei”. Să ne lămurim: majoritatea chiar poate greși! Față de (orice) minoritate, față de istorie, ba chiar față de ea însăși. Majoritatea nu reprezintă adevărul, ci doar protuberanța contextuală a acestuia. Majoritatea indică doar stridența de moment a unui adevăr colectiv. Dar și minoritatea poate greși. Iar cele mai hidoase experimente sociale nu au răsărit din praful provinciei sărace și needucate, cât taman din paginile cu miros de tuș proaspăt ale intelectualilor de soi.

Poate că Brexit, Trump, Orban, Putin, Erdogan etc., sunt greșeli. Greșeli ale majorității. Sau poate că sunt expresia unei răscoale pe care ne temem s-o vedem ca atare. Greșiții cei majoritari se răscoală împotriva aristocraților împărțiți în birocrați, tehnocrați, finanțiști, economiști, analiști etc. Acuzată constant de prostie, majoritatea de pretutindeni își alege proștii. Zguduie palate și „sparie” aristocrații. Nu o face cu furci, nu o face cu torțe, o face cu ștampila. Căci singura armă care i-a (mai) rămas majorității e chiar… majoritatea. Și în zilele astea o folosește. Un instrument și el învechit, un mecanism retrograd și tot mai contestat de ”aristocrați” scârbiți pe față de referendumuri și altele asemenea.

Nu aș zice deloc că trebuie să deschidem șampania. Nu aș zice deloc că tre să ne veselim. Dar cred că ar trebui să înțelegem. Și să ne amintim că „prostime” nu însemna, la origine, altceva decât „omul simplu”. Dar nu musai și prost.