În urmă cu ceva ani am ajuns la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane şi în acelaşi timp, unul din siturile arheologice cele mai importante ale Europei de Est. Mihai, un arheolog tânăr venit de la Deva mi-a fost ghid într-o zi de toamnă ploioasă, spunându-mi povestea celor mai de seamă obiective ale şantierului. Spre seară, am stat la poveşti într-o pensiune micuţă de la poartă, uscându-ne hainele şi gustând din specialitatea locală, vârşii, un fel de cârnaţi subţiri, asemănători cu olteneştii. Am ajuns să vorbim despre cum nu ştim să ne prezentăm istoria, în comparaţie cu vesticii. Aşa am aflat că, în urmă cu ceva timp, o agenţie de turism a reuşit să găsească peste 150 de turişti japonezi, dornici să viziteze în Europa situri antice romane. Li s-a oferit o excursie de 2 săptămâni, cu două opriri, în cetăţile care poartă numele împăratului traian, Ulpia de la Xanten (Germania) şi cea din România. În prima parte a vacanţei, japonezii au avut parte de tot felul de surprize. Au fost cazaţi la un hotel de 4 stele, aflat în incinta complexului roman, au participat la un festival antic, au asistat la lupte de gladiatori, spectacole de teatru şi de muzică şi au cumpărat sute de suveniruri, vândute la numeroasele magazine din zonă. Istoria brută au aflat-o printre picături, fără ca ghizii să le dea prea multe date despre obiective (informaţiile prea specializate pot obosi turistul obişnuit). După cele 6 zile de la Xanten, niponii au plecat spre România. Au ajuns, ca şi mine, într-o zi de septembrie, cu cer înnorat, care promitea a ploaie. Autocarele i-au lăsat în faţa porţii sitului, după care au plecat spre Hunedoara. În faţa asiaticilor se deschidea o zonă pustie, plină de ruine, a căror poveste o puteai citi pe nişte planşe de metal, mâncate de rugină şi aproape căzute la pământ. Nici urmă de hotel (urmau să fie cazaţi la pensiunile din zonă), nici urmă de program pentru toată săptămâna, nu tu spectacol, nimic… doar nişte povestiri ale arheologilor bine-intenţionaţi dar un pic prea… aplicaţi. De suveniruri nici nu mai vorbim, căci la caşcarabeta de la intrare nu se găseau decât nişte vederi, un CD cu poze şi nişte broşuri jalnice. Japonezii au fost plimbaţi vreo 2 ore prin sit, (au fost duşi şi la aşa-zisul muzeu ce aducea mai mult a depozit) şi au răbdat cât au putut, cu stoicismul lor specific. Au mers apoi în restaurantul de la intrare, unde s-au călcat în picioare unii pe alţii, nefiind destul loc pentru toţi urmaşii de samurai. Încălziţi de pălincă, l-au întrebat pe ghid ce urmează să facă în următoarele şase zile. „Păi stăm aici, mai vizităm cetatea, mergem pe munte… la Deva, etc”. Sfârşitul poveştii este că excursia s-a terminat cu scandal… japonezii şi-au cerut banii înapoi şi au plecat imediat la Bucureşti, agenţia de turism şi-a cerut scuze oficial şi a plătit despăgubiri… Mihai mi-a spus că un singur turist zâmbea în ziua plecării. Era un bătrânel aproape miop, care ţinea strâns în mâini, o ţiglă roşiatică, luată din sit şi pe care se afla amprenta unui câine. Era o olană pusă la uscat în urmă cu aproape 2 mii de ani şi pe care călcase din greşeală un „maidanez” al acelor vremuri. Niponul era impresionat de obiectul găsit, dar era îngrijorat că poate pleca cu el acasă, la Tokyo. Custodele de atunci al şantierului i-a făcut semn să stea liniştit: toată lumea pleacă cu câte ceva de la Sarmizegetusa…suvenirurile le iei din cetate, nu de la chioşcuri (!) Ulterior, am aflat că şi el obişnuia să facă asta, dar nu cu ţigle… ci cu obiecte mult mai de preţ!