Soros e, deja, mai mult decât un individ cu superinfluență, e un simbol. Și asta pentru că este exponentul cel mai notoriu al unei viziuni despre societate, cultură, politică sau economie promovată prin rețeaua extrem de complexă de instituții de educație, de ong-uri, burse, politicieni, campanii etc. etc. care-i poartă numele direct sau indirect. Prin intermediul acestora a avut și are un „discurs tare”, promovând valori și criterii fără echivoc.

Multe dintre acestea au fost traduse în politici și legi și nu de puține ori (mai ales în ultima perioadă) asta s-a făcut într-un mod cam elitist, printr-un decuplaj autosuficient al celor care au promovat și implementat (ba chiar impus) acele valori față de omul de rând (care, însă, trebuia să se supună). Personal nu prea văd un reviriment real al valorilor creștine în ceea ce se întâmplă azi. Văd, mai degrabă, un fel de răscoală, un „Ajunge!” strigat de oameni pentru care lucrurile se schimbă prea repede dar, mai ales, fără a le fi clar spre ce anume se merge. Și acolo unde nu e clar intervine imaginația. Iar imaginația poate fi manipulată, dar e cam greu de controlat. E ca un material instabil din care se pot face lucruri uluitoare, dar care poate scăpa lesne de sub control, făcând să explodeze laboratorul.

Proiecțiile apocaliptice sunt extrem de seducătoare și – via teorii ale conspirației – înfloresc de minune în clarobscur. De aceea aș zice că acum nu vedem o revenire a creștinismului „la putere”. În realitate, cei care vor asta uită că în mod „genetic” creștinismul se refuză explicit și declarat „împărăției din lumea aceasta”. Sf. Pavel insista ca sclavul încreștinat să nu-și interpreteze eliberarea interioară (singura reală dpdv spiritual și creștin) ca un pretext de răzvrătire. Dimpotrivă, într-un mod cu totul frustrant pentru un „activist” al epocii, Pavel a insistat cu privire la respectarea autorității lumești (indiferent care!) ca fiind de la Dumnezeu. La fel de mult a insistat mereu ca revoluția, schimbarea, eliberarea să fie în primul rând una interioară și spirituală, prin credință, fapte și Tainele Botezului și ale Împărtășaniei (așadar la nivel personal, dar numai în comuniune cu adunarea celorlalți creștini – Biserica).

În schimb, Soros este un „prinț” al lumii acesteia. Un chip al Cezarului. Și e cazul să observăm că valorile promovate de el sunt mai potrivite pentru această lume, decât cele propuse de creștinism, pentru care această lume este un spațiu de trecere, nu un loc al „rămânerii”. Creștinismul nu are ca scop „rezolvarea” omenirii, prin inventarea unui sistem mundan, lumesc impecabil. Ba chiar declară fățiș că așa ceva este imposibil. Singura instituție funcțională în acest sens este chiar Biserica (în definiția ei amplă, nu doar la nivel de ierarhii!) și chiar și aceasta este în mare măsură (prin Înviere, prin calendare, sfinți etc.) ȘI în „lumea cealaltă”. Creștinismul are ca misiune omul, fiecare om în parte, nu sistemul sau infrastructura unei utopii. Este definit de încordarea așteptării, eshatonul sau ”sfârșitul” punctând trecerea acestei lumi (cu tot ce o reprezintă) și instaurarea unui pământ nou și a unui cer nou. Creștinul autentic așteaptă „împărăția cerurilor”, singura „împărăție” în care se regăsește ca cetățean deplin. O zice de fiecare dată când rostește Crezul! Ori taman acel „cer nou” ne arată că așteptarea cu pricina nu se referă la o utopie mundană. Prin comparație, „lumea nouă” din toate utopiile și distopiile posibile este eminamente și exclusiv din „lumea aceasta”. Ea este „sublunară”, chiar și în contextul în care nuvelele SF ne proiectează în galaxii îndepărtate.

Creștinul își are ”„împlinirea” în „deșert”, de unde recuperează „orașul”. Nu urăște și nu disprețuiește „orașul” (nici n-are voie!), dar știe că nu trebuie să se lase confiscat de acesta. Îi vede menirea, îi acceptă sensul, îl percepe telelologic, căci pentru el nimic nu există fără a avea un rost, dar îi vede rostul așa cum o vede și unei ispite (care „va fi, pentru că trebuie să fie”). Dar un creștin asumat va instaura în oraș liniștea deșertului (un deșert în sens pozitiv, de lepădare de praful de pe sandalele necredinței, ori în sensul unui „ring” în care temerile, neputințele și căderile sunt înfruntate într-un meci deplin).
Desigur, în așteptarea lui, creștinismul a definit în mod incontestabil chipul lumii, al „orașului”. I-a imprimat această încordare, cu toată dinamica pe care aceasta o implică. Dar modelul peregrinului și al pustnicului îi rămân paradigmatice, chiar și atunci când în gălăgia strălucitoare a Orașului acestea par uitate.

Soros (din nou, vorbim mai mult despre acel ”Soros-simbol”) este unul dintre cele mai vocale, vizibile și pragmatice discursuri ale lumii acesteia. Un discurs al lumii, despre lume, din lume, pentru lume. Nimic metafizic în efortul său. E un arhitect, un medic, un bucătar renumit, dar nu un taumaturg, nu un șaman, nu un mag, nu un preot, nu un izbăvitor. El nu propune punți între lumi, ci între soluții dintr-o singură lume: aceasta! Dar se face că lumea pe care o vrea construită, operată, gătită șamd e ȘI religioasă. Și asta complică lucrurile. Religia (oricare) operează nemijlocit cu emoțiile, trăirile și cu sensurile intime ale unei persoane. Le accesează, le oferă conținut. Chiar și în cazul celor mai superificiali adepți ai unei religii (și aceștia sunt majoritari), ea funcționează prin rit (aici ca rânduială sau ca tipic) și prin ritual (care exprimă ritul potrivit unei codificări specifice, la care credinciosul participă implicit, chiar dacă nu poate defini explicit evenimentul spiritual la care ia parte).

În mod ce poate suna paradoxal astăzi (deși e pe deplin explicabil dpdv istoric), creștinismul primar a fost în primul rând urban. Și asta până târziu. Nu degeaba cuvântul „păgân” vine de la „paganus” (țăran, om care locuiește la țară), pentru că în zona rurală au rezistat cel mai mult și mai bine vechile credințe, tradiții, ritualuri. Chiar și azi, în tradițiile locale rurale, tradiții altminteri încreștinate, se văd lesne obiceiuri și gesturi ritualice precreștine. Dar azi creștinismul este expulzat din oraș. Nu la propriu, nu la modul că a dispărut, dimpotrivă e chiar activ, ci la modul în care infrastructura etică și logică a Orașului NU este creștină. În realitatea NU a fost niciodată. Cum ziceam, creștinismul a înflorit în orașele antichității, dar NU le-a definit. Chiar și când a devenit o religie oficială a preluat o infrastructură precedentă. Și asta pentru că nici nu e rolul său de a defini Orașul, având mereu inima în deșertul Părinților și în „împărăția ce va veni”. Creștinismul s-a propovăduit oamenilor, nu sistemelor politice! Că a marcat în mod covârșitor Orașul dpdv cultural (inclusiv arhitectural) e o altă chestiune, pe care nu o abordăm aici.

Soros, însă, este întru totul al Orașului. El reprezintă mult mai bine (și nu doar la nivel formal, ci ontologic, ființial!) Orașul, pentru că este o expresie a acestei lumi. Este „acasă” aici. El chiar este „religia acestei lumi”. De aceea cred că revirimentul aparent al valorilor religioase în actul electoral este mai degrabă o defensivă cumva riscantă. Creștinul are soarta profetului Daniel: să se supună întru totul împăratului Babilonului, dar NU și întru idolatrie. Acela se supunea tuturor legilor, dar nu și celor care-l obligau să încalce legile credinței lui. Indiferent de urmări. Pe de altă parte, nu a militat nicicând pentru ca legile credinței lui să devină ale Babilonului. Creștinismul a moștenit implicit această îndârjire vechi testamentară, a evreilor din diaspora (înțeleasă inclusiv ca exil), tocmai pentru că e o religie a celor care sunt ”„trecători prin lumea aceasta”.

La acest nivel observăm că avem o anumită inapetență a creștinismului pentru politic și pentru politică. Spre deosebire de iudaism care a cunoscut și perioadele Templului, creștinismul e intrinsec în „pământ străin”. Templul său este Biserica, iar Biserica este comunitate și credință, mai mult decât clădiri și ea trimite spre „împărăția cerurilor”. M-am întrebat deseori cu privire la legitimitatea actului de a impune la nivel legal credința creștină. Mi-a fost greu să găsesc un răspuns valabil. Biserica (în sens atât instituțional, cât și comunitar) are menirea de a arăta răul acolo unde îl vede și de a-l combate. Dar are și obligația de a se supune „stăpânirii lumii acesteia”, tocmai pentru că ea, Biserica, nu crede că există ceva pe lume care să nu aibă un rost și un sens. Să i se supună, da, dar până la credință, unde are obligația mărturisirii și, eventual, a martirajului (termeni nu întâmplător înrudiți). De la nivelul credinței va evalua și va defini legile acestei lumi. Dar nu este rolul ei de a impune legi acestei lumi. Ea trebuie să izbăvească, nu să administreze lumea. Creștinii trebuie să-și amintească de vorbele lui Hristos care le spune că sunt „lumina lumii”, dar și că ”„lumea îi va urî pe ei”. Și că ei au obligația să întoarcă și obrazul celălalt.

De aceea eu zic că discursul de tip Soros e mai legitim în lume decât discursul conservator care se revendică de la creștinism. Cel din urmă reacționează ca scuturat de un frison la forma „proiectului Soros”, în care resimte ceva profund străin. Dar dacă încearcă să răspundă tot la nivel de formă, riscă să-și uite fondul și abia atunci Soros a câștigat. Pariul creștinului este, cum ziceam, ca cel al pustnicului: tăierea voii, smerenia, capacitatea fenomenală de a îndura sunt, paradoxal, virtuți active, nu pasive. Încreștinarea societății nu se face prin legi. Se face prin exemple de sfinți. Legea este întotodeauna pasibilă de erori sau poate lesne produce „victime colaterale” (prin omisiune, prin nepricepere, prin formulări defectuase, etc.). Sfințenia, nu!

Soros? Are un mare merit: articulând extrem de coerent discursul lumii acesteia a oferit creștinului oarecare șansa de a-și reaminti cine este și ce rol are, de fapt. Și, din ce-mi amintesc (să mi se ierte de greșesc!), rolul său e acela de a fi „îmbrăcat în Hristos”!