Opinii

Tainica „Schimbare la Față”

Schimbarea la Faţă a Domnului – o sărbătoare tainică, oricât am încerca să speculăm în jurul conţinutului şi sensului său.
Ţin minte că pe Schimbarea la Faţă a fost predica mea la omiletică, în anii de facultate. Am încercat să găsesc mai multe sensuri – unele dintre ele „practice”, pentru creştini, ale acestei sărbători.
Am luat un 8, dar asta pentru că părintele profesor care ne preda omiletica a fost de-a dreptul revoltat că nu foloseam sfânta şi dreptmăritoarea limbă de lemn.
Aşa că am fost taxat pentru că am evitat cu hotărâre formulările „iubiţi credincioşi”, „Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos” (preferând mai frustul „Hristos”) sau alte „lemnoşeli” discursive care, dincolo de hazul lor, împiedică foarte eficient ca mesajul credinţei să ajungă la oameni.

Unul din sensurile „practice” ale sărbătorii acesteia este cel al continuităţii dintre Vechiul şi Noul Testament.

E o mare ispită printre creştini de a ne face un Dumnezeu după chipul şi asemănarea nu a noastră, ci a sensibilităţilor noastre.
Făcând slalom prin Noul Testament şi ignorând respectuos Vechiul, ne-am făcut un hristos al nostru, un vindecător cumsecade, lacrimogen, înmulţitor de pâini, care ne propovăduieşte o învăţătură vrednică de standardele „marilor” Osho şi Ramakrishna, atunci când nu alunecă în logica „să ne fie bine ca să nu ne fie rău”.

Însă la Schimbarea la Faţă îl vedem pe Hristos încadrat de Moise şi Ilie: adevăratul Chip al Domnului nu se vede decât în lumina Revelaţiei biblice şi în duh profetic.

Moise cel ferm şi Ilie cel aprig sunt cei care ne aduc aminte că Hristos este Dumnezeul Vechiului Testament, nu altceva: că nu există discontinuitate între revelaţia cea Veche şi cea din Noul Testament, şi că nu avem dreptul, fără să ne comportăm infantil, să ne facem un Dumnezeu după chipul şi asemănarea Declaraţiei ONU sau Convenţiei de la Geneva, cum chiar mulţi teologi şi ierarhi fac.

Despre Autor:

Bogdan Duca

Lasă un comentariu